pe zare
pe zare trece o fântână
ce face semne la cocori,
plecarea lor coboară-n flori,
plecarea noastră în țărână.
pe zare trece râul dulce
se joacă norii în inele
și stoluri dragi de rândunele
se duc acasă să se culce.
pe zare bate vântu-n zbor,
se scutură cafeaua-n cești,
iar noi privim de la ferești.
cum trece ultimul cocor.
pe zare trece gândul meu
și dorurile-nvolburate,
se duc aiurea ca să cate
ce n-am găsit în lume eu.
26 septembrie 2011
o umbră
când seara se-necase în grădină
și ochii mei cătau în luminiș,
o umbră mi-a căzut din cer, divină,
s-a strecurat în suflet pe furiș.
noaptea venea cu-atâtea vise, însă
eu nu vedeam nimic cu ochii mei,
dar te simțeam pe lângă mine plânsă
cum te-așezasei pe sub vechiul tei.
ne-ncercuiau inelele de vise,
și eu te-am luat, iubito, lângă mine,
aveam fântânile de dor deschise
cu ape limpezi, pure, cristaline.
am vrut să bem dar tu te-ai destrămat,
ai spus că pleci în lumea ta departe,
precum în hora ielelor de noapte,
destinul nemilos te-a aruncat.
………….
în toamna asta bruma pică rece,
cuvintele de-atunci mă cată azi,
visez mereu cum din seninuri cazi
și umbra mea spre tine vrea să plece.
26 septembrie 2011
sulamita
săpăm mereu câte-o groapă-n văzduh
bem zilele, bem nopțile, bem viața toată,
destinul se-nvârtește ca o roată,
așteptând clipa când să-și deie duh.
oh, sulamita bem mereu, tot bem
și ție-ți curge părul ca un râu,
ți-aș strânge corpul ca pe-un snop de grâu,
sub brațul meu hulpav de vechi boem.
săpăm în cerul nostru-o groap-adâncă,
mă leg de părul tău ca de-un fuior,
cu tine-n brațe eu aș vrea să mor,
să ne-aruncăm în hău de pe-o stâncă.
în ochiul tău albastru stă minunea
când laptele zilelor ni se prelinge-n cap,
eu pentru tine-aș fi ca un satrap
carea furat din cer toată genunea.
deși moartea-i maestru de ceremonii,
m-aș mai scula odată din mormânt,
să laud frumusețea-ți, să te cânt
și te-aș ruga cu mine ca să vii.
26 septembrie 2011
ochiul meu
ochiul meu albastru pur
ți-a căzut pe verticală,
nu te mai feri de el,
prea frumoasă domnișoară.
peste țâța ta cea dulce
se așează ca un ied
și ar vrea ca să se culce
să viseze numai mied.
parcă nu mai am vedere,
mi-a furat-o sânul tău,
s-a întins o noapte sură
peste ochișorul meu.
tot visând la mere coapte,
ochiul meu lacom din fire,
a trecut deja la fapte
și citește din psaltire.
și gândirea mi s-a rupt
mi-am pierdut deja tot eul,
tu, căzând pe dedesubt
îți sărută țâța zeul.
27 septembrie 2011
visez melancolii
singurătatea mă cheamă să vin acasă,
de ce să mai umblu prin lume haihui,
aș vrea să mă-nfășor în mătasea ei
ca un fluture care așteaptă să devină larvă.
toamne cu febră, dezolante, oarbe,
m-așteaptă adesea la poartă,
mă calcă în picioare ca pe-o frunză moartă.
n-am năvălit în sufletul cuiva
și n-am călcat silaba de durere,
nu am avut și nici nu am avere,
mi-e dor de mine însumi și încă de ceva.
nu știu dacă se stinge timpul lui a fi,
și nici trecutul timp al lui a fost,
vreau să fiu eu, cel care-am fost,
și să visez melancolii.
știu că nu seamăn cu străbunii
am sufletul boem de cârciumi sumbre,
și corpul meu se clatină pe umbre,
sunt un lunatic, vecin cu nebunii.
această toamnă mă sufocă sigur,
mi-a luat tot aerul ce-l respiram,
sunt pasărea ce n-are stare
și zboară singură din ram în ram.
27 septembrie 2011
vara s-a stins ca sunetul de clopot printre frunze,
eu agățat de stele treceam prin seară singur
cu umbra-mi tremurândă pe pământ,
în fiecare toamnă eu văd că mi se-ntâmplă
să rătăcest aevea ca un ulise prin gândurile mele,
să fierb ferice-n mine
mistuitor de tandru și cuminte
căutându-mi norocul în cuvinte.
sub cerul arămiu cu luna fumurie
voi prinde frunza-n palme din câmpie,
voi asculta și vântul prin unghere
la țărm de gânduri triste și stinghere.
Apus
Peste iazul de sub sălcii
Cocorii au pleca în bejenie,
Seara stelele s-au adunat la vecernie.
Peste mormintele noastre
Fruntea sfărâmată a serii
Ne-aduce aminte de zilele învierii.
Peste zidurile albe ale cetății
Sub arcuri de gânduri
Urcăm călători spre miezul nopții.
Cade purpura nopții peste tot,
Fruntea înnoptează sub clarul de lună,
Doamne, ce toamnă nebună…
Semne, gânduri și stele se-ascund rebele
În iazul de sub sălcii adormit,
Doamne, ce mult te-am iubit!
Peste deal s-a făcut toamnă,
Peste suflet primăvară,
Peste gândurile mele
Trece-un cârd de rândunele,
Unde fugi, Doamne, cu ele?...
28 septembrie 2011
dorel
( variantă urmuziană)
dorel are un ochi de șopârlă,
urechi de bivol și gură de tinichea,
acum a devenit deputat din partea partidului
proletschimbist, are nasul lung și miros de șobolan.
și-a făcut vilă-n pipera, un espero
pe care-l garează sub pat,
doarme cu picioarele agățate de lustra tavanului
și se gândește la firma lui de asfalt
pe care a radiat-o
și cu care totuși asfaltează șoseaua de centură a londrei.
om echilibrat, face sport,
joacă țurca prin sălile parlamentului
și alba-neagra cu banii statului.
nu fură, nu înjură, dar votează la două mâini,
are leptop, ia lecții de sex
și se gândește să se însoare a treia oară
cu regina angliei, uitând că tipa a trecut de optzeci de ani.
acum dorel a devenit patrat, cap patrat,
burtă patrată, picioare dreptunghiulare,
mănâncă cu spatele la turnavitu,
clămpăne de la tribună din gură
și strigă ura când se trezește din somn.
citește les mots en liberte futuristes a lui marinetti,
fumează pipă și bea techilla,
la el sângele face salturi în subteran,
buzele lui sunt la o distanță enormă
ca ale unui măgar care rumegă fân uscat.
stările lui de conștiință s-au lichefiat,
patria lui e țara tuturor posibilităților,
e înclinat spre bufonerie
iar în capul lui viermii circulă în tăcere,
câteodată cere la masă rasol de vacă cu ciorbă kantiană,
visează doar beton armat și mici,
anii și-i numără în valută forte,
face daruri pentru catedrala neamului,
nopțile se desfac pe genunchiul lui,
mai face câte o excursie și pe la d.n.a.,
se visează în docurile brăilei, legănându-și ochii
și scoțând țipete binevoitoare ca papagalii.
iarna fug lupii de el și vara strânge fluturii în colecții
prin gura lui trece frigul
ca un șarpe, târându-și coada printre dinții soioși,
ce să mai spun, dorel e omul secolului,
cu el pământul se învârtește mai repede,
europa înverzește, grecia scapă de criză
și euro devine mai bărbat.
28 septembrie 2011
amintire-cântec de flaut
o amintire stă spânzurată
de-o cracă de dor,
o, Doamne, amintirile
cum mă mai dor,
le cârpesc, le-nădesc
şi mă sui cu ele la cer
și-n neant tot mă duc
până când singure pier…
o clipă ruptă din univers,
viaţa mea,
o clipă până când voi cădea
pe-altă stea.
de-acolo voi privi
înapoi – un străin-
și mi-e dor să mă-ntorc,
nu mai pot să revin…
ochiul meu trist şi duios
se va stinge,
nu mai plânge, suflete,
nu mai plânge!
ochiul meu va deveni
lucefăr de noapte,
chemaţi-i duios lacrima
şi în şoapte-
lacrima lui, rouă dulce
de dimineaţă,
ce spală păcatul
de moarte, de viaţă…
o amintire stă spânzurată
de-o cracă de dor,
aş vrea să re-nvie,
atât de mult o ador,
dar vântul turbat
o spulberă-n cer,
cui să mă plâng
şi cui să i-o cer?
s-o cer de la ape,
s-o cer de la stele ,
dar apele şi stelele
n-au grijile mele…
ursitorile mi-au urzit
zadarnic s-o caut,
amintirea s-a transformat
în cântec de flaut…
29 septembre 2011
pasul tău
pasul tău prin amitire
sângrerat și rănit
a rămas ca un ceasornic
stricat și oprit.
e pustiu și e frig
în aceste seri stinse,
peste noi au trecut
doar ierni ninse,
tu în haina ta albă
de vară,
la gât cu o salbă,
dansai
în logaritm stelar de vals
pe cântecul fals
cântat după ureche
pe harfa lui safo
cea veche.
când te-nvârteai
aiurea-n cercuri,
clătinai o pădure
de miresme,
fruntea amurgului
pe mantii de sânge,
te cheamă, te plânge,
silabele trupului tău,
au căzut în neant,
amintirea ne depene,
ca un straniu apus,
prin cercul de sus,
ne-a furat un centaur
tot globul nostru de aur,
crepusculul se stinge,
cu chipul tău blând,
în orice oglindă
te regăsesc
surâzând…
un adio cu o batistă,
o mână o flutură,
pomii se scutură,
toamnele trec,
fâlfâiri albe
și zboruri de frunze
moarte
ne poarte
doar ură
căci iubirea noastră
a fost pură.
1 octombrie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu