Cum zboară viaţa-n asfinţit
Cum zboară viaţa-n asfinţit
Aşa încet pe-un ton şoptit
Precum se stinge-n van o floare
Şi-apoi de frig, uscată, moare.
Aud din depărtări cum cântă
Al vieţii imn cu taina-i sfântă
Şi cum răzbate peste vreme
Cu bucurie să ne cheme.
Cum anii-n urmă ni se lasă
Printre amurguri de mătasă
Şi viaţa asta ne tot poartă
Printre furtuni, bătuţi de soartă.
Cât vezi cu ochii numai cer
Şi vraja marelui mister
Cum prinde viaţă o fiinţă
În uimitoarea biruinţă...
Din truda vremii seculară
Seminţele ce germinară
Dădură roade pe câmpii
Şi ne-au născut pe noi, copii.
Cu trupul toţi dintro tulpină
Ne scoase Domnul la lumină
Prin timp cu aripi obosite
Cernuţi prin plasa unei site.
Nu vom învinge veşnicia
Căci ne-a fost dat vremelnicia
Şi ce se naşte tot dispare,
Aşa e viaţa, trecătoare...
29 martie 2011
cuvintele de apoi
cuvintele vorbesc o altă limbă
au toate o ambiguitate
din care nu mai înţelegem nimic,
câteodată suntem jigniţi
şi devenim taciturni
ne împotmolim
în sufletele altora
scormonim degeaba
prin trecut în munţii de amintiri
aruncate la coşul de gunoi.
tăcerea ne astupă spasmodic
ambele urechi
văzând cum trosnesc lacrimile
pe faţa unei fecioare.
vremea priveşte mişcată
la acest turn babel
în care cuvintele
se rătăcesc.
o altă limbă ar trebui inventată
în care cuvintele să fie mute
şi să aiba miros de floare.
30 martie 2011
fântâna mea
fântâna mea e adâncă
dulce şi rece-i izvorul
a fost săpată în stâncă
cu sufletul şi cu dorul.
fântâna e plină de stele
în ea se leagănă luna
noaptea-i păzită de iele
şi cerul îi ţese cununa.
lacrimi de rouă amare
picură întruna în ea
câteodată şi carul mare
cade în apă stea după stea.
înecată pe veci în lumină
plutea pe valuri de vis
chipul iubitei, divină,
printre stele şi paradis.
izvor fermecat singuratic
adapi trecători rătăciţi
la visul nordului atic
în runile marilor sciţi.
31 martie 2011
masca lui faust
port în buzunar masca făpturii mele,
o grimasă plină de amintiri,
talisman al unui trecut scăpat din zăbrele,
un Empedocle care visa printre livezile de cireşi in floare,
dorinţe, foc, versuri, aventură, iubire
şi apoi linişte la margine de imperiu,
când am ieşit din letargie,
un perceptor înfometat mi-a cerut plata
şi atunci pasărea albă şi-a regăsit refugiul
într-un copac...
să măsori spaţiul cu ochii
privind la acidele mizerii
şi să tresari
văzând că orice nebunie e ca un lac liniştit
plin de nămoluri,
de smârcurile acestei lumi bolnave.
şi atunci ne întrebam:
mai este oare nevoie de speranţă
când măştile lumii sunt purtate în buzunare?
ce greu deprindem regulile jocului de teatru
când un adio devine un apus de soare
şi poetul îşi construieşte sălasul într-un copac.
arucaţi măştile să le ia vântul primăverii,
să moară înfoiate de tristeţe
să nu mai reprezinte scheletic ideea de frumiseţe.
numai cenuşa compensează trecutul,
ea dă frâu imaginaţiei
şi îşi trăieşte propria metaforă,
fabricând marionete.
fiecare din noi, actori năuciti ai vieţii,
ne înălţăm adevăratul chip
pe altarul unui ,,memento mori...”
imprudente măşti ce suntem
n-am invăţat tocmai pasajul esential al vieţii,
adică intrările în rolurile noastre,
de aceea avem nevoie de sufleor...
2 aprilie 2011
vânt în eter
vânt în eter tu mă seci,
prin surpatele gânduri,
prin iernile reci
tu te guduri
şi pleci.
mă laşi rece ca mare-n furtună
petrecându-ţi sufletu-n mine
c-o poftă nebună.
ai trimis peste mine
numai jivine,
corabia în derivă deacum
se va zbuciuma zadarnic,
zeul furtunii pe drum
e mult mai harnic.
se rostogoleşte în spaţiu
mireasma visului
plin de nesaţiu,
se depărtează
de ochiul cuprinsului
şi de amiază.
drumuri fără vânt,
parcurse ferice
cu doruri şi cânt
unde mai sunt?
că luna noptilor
nu mai e lună,
stelele
nu mai sunt stele,
veghea omeneasă
o umplură
cu plânsul străvechi
plin de ură.
2 aprilie 2011
pastel de seară
de pe picior de plai tălăngile sună,
amurgul se-aşterne prin aer
răsare pe cer o faţă de lună
şi norii-n răstoace se-adună în caier.
pastelu-nserării se jacă pe zare
şi-mi toarnă în suflet tristeţi ancestrale,
mi-aduce sub pleoape doar umbre bizare
mirosuri de luncă, imagini rurale,
cu satul ce doarme într-o râna pe deal,
flăcăii cântând din caval...
amintiri ce-mi stau veşnic de strajă,
freamăt de vânt printre plopii în floare,
îmi poartă în suflet o mirifică vrajă
şi-o gust ca pe-o dulce savoare.
cu ochii muiaţi în parfumuri de gene,
iubita mi-apare din ceaţă şi dor
din timpuri trecute, apusene
un efemer şi tainic odor.
în jocul feeric de raze, răsfrângeri,
zugrăvită pe cer de-o lumină
mi-apare iubita-n cohorta de ingeri
cu chipul sibilei, suavă, divină.
tristă şi plânsă, rătăcită de lume,
răsărită parcă din ceruri de ape
cu luna din ţărmuri de brume,
căzutu-mi-a veşnic pe pleoape.
am dus-o în ţări cu veşnică zăpadă
să n-o atingă lumea trecătoare
doar ochii mei însângeraţi s-o vadă,
un visător sub bolta făra soare.
3 aprilie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu