Confluente Literare : se face frig în puşcăria mea

Confluente Literare : se face frig în puşcăria mea: Confluente Literare : se face frig în puşcăria mea

Confluente Literare : elogiu luminii

Confluente Literare : elogiu luminii: Confluente Literare : elogiu luminii

N. Steinhardt- evreul care a îmbrăcat haina lui Hristos

N. STEINHARDT

– evreul care a îmbrăcat haina lui Hristos-.

30 martie 1989, o zi obișnuită ca toate zilele...

Rezerva 821 a Spitalului Județean din Baia Mare. Părintele Nicolae era internat cu o zi înainte cu diagnosticul de angină pectorală dureroasă. „Pe părinte l-am găsit, povestește Florian Razmoș, cu perfuzie la mâna stângă, într-o stare de somnolență, din care periodic revenea și comunica cu cei prezenți...” A rămas singur cu părintele, lângă fereastră. „Mai bine stai aici pe pat...ca să nu răcești lângă geam”- l-a invitat Steinhardt. Văzând că i se înrăutățește starea, Florian cheamă doctorul cu un ecograf portabil. „Fetelor, le spune părintele Nicolae surorilor care încercau săi potrivească ecograful, nu vă mai chinuiți, nu aveți ce să-mi faceți.” Adresându-i-se apoi lui Florian : „Florian, aprinde o lumânare dacă ai.” „Da, părinte, am lumânare. Și i-am aprins-o imediat, spunând : „Liniștiți-vă părinte, am aprins lumânarea.” „Acum ia din geantă Cartea de rugăciuni și caută rugăciunea care se spune pe patul de moarte.”- i-a spus părintele. I-a citit rugăciunea cu pricina și a întrebat doctorița dacă e grav. „Da, e grav, i-a scăzut pulsul. Puteți să-i anunțați prietenii de la Rohia care sunt la masă.!” Când s-a întors de la telefon  Florian, l-a găsit mort. „A murit, a spus doctorița, nu a mai reacționat deloc.

Corpul defunctului nu a fost dus la morgă, a rămas până în jurul orei 22, când a sosit o mașină din Tg. Lăpuș, care l-a dus la Mânăstirea Rohia.

Înhumarea rămășițelor pământești a avut loc duminică 2 aprilie 1989, la Mânăstirea Rohia. L-au însoțit pe ultimul drum Alexandru Paleologu, Toader Paleologul, Sorin Dumitrescu, Stelian Tănase,Viola Vancea, Ștefan Râmniceanu și alții. Curtea mânăstirii s-a dovedit neâncăpătoare. Sute de oameni au venit să-l conducă pe ultimul drum pe evreul încreștinat. De la el ne-a rămas celebrul „Jurnal al fericirii”, cartea cea mai citită a ultimului deceniu din secolul trecut și chiar de astăzi. A cunoscut peste zece ediții în țară și peste șapte în străinătate.

N. Steinhardt a fost scriitor, publicist, condamnat politic și monah ortodox, atras în egală măsură de literatură și muzică, cât și de teologie și drept. Personalitate sa efervescentă cu preocupări polivalente este evocată de mai toți cunoscuții săi, reprezentanți ai lumii literare și religioase, oameni, colegi de închisoare de la Jilava, parohi de la Rohia etc.

Născut în comuna Pantelimon în vara anului 1912 dintr-o familie evreiască, Nicu  Steinhardt a primit o educație aleasă. Tatăl era inginer, cu studii în elveția coleg cu  Albert Einstein. Școala primară a făcut-o în Pantelimon, încă de acum se alătură ortodoxiei. „Pentru mine creștinătatea se confundă cu o poveste de dragoste : o dublă îndrăgostire de biserica creștină și de neamul românesc.” Își ia bacalaureatul apoi licența în drept unde își dă doctoratul cu lucrarea „ Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional”.

Pentru că nu a aderat la revoluția comunistă, a fost luat în evidența securității în 1956. Chemat să depună mărturie împotriva grupului „mistico-legionar” din care făceau parte Constantin Noica, Dinu Pilat etc, el refuză și este condamnat la 12 ani muncă silnică, alături de Alexandru Paleologu, Sergiu Al.George, Păstorel Teodoreanu, Vladimir Străinu, Marietta Sadova. Va trece prin închisorie Jilava, Gherla și Aiud. Urmând sfatul tatălui său : „Dacă vei accepta să depui mărturie vei avea zile liniștite și nopți chinuite, dacă însă vei refuza să depui mărturie vei avea zile grele și nopți foarte liniștite.”, a acceptat închisoarea, decât să-și trădeze prietenii, avea 47 de ani când închisoarea Jilava a devenit pentru el „academie și altar”,celula 18 a închisorii avea să se transforme în altar, cu ajutorul părintelui Mina. Așa începe povestea dintre preotul Mina și noul ucenic. După zile de ucenicie, scena botezului este aproape teatrală. „Mina rostește cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap și pe umeri tot conținutul ibricului și mă botează în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. De spovedit m-am spovedit sumar : botezul șterge toate păcatele. Mă nasc din nou din apă viermănoasă și din duh rapid”.

După 1964, când a ieșit din închisoare, își caută loc într-o mânăstire. Așa ajunge la Rohia, în 1980 îl tunde în monahism și îmbracă haina monahală.

Profilul intelectual și moral al lui Nicu Steinhardt se regăsește în una din cele mai rafinate metafore utilizate în „Jurnalul Fericirii”, o sănătate spirituală „adamantină” (Jurnalul Fericirii1991, pag.8.) Ieșirii din sistem, Nicu Steinhardt îi propune soluția infailibilă a credinței creștine.

El a avut o viață grea, începută din 1940, când problema evreilor fusese pe primul plan, după instaurarea comunismului este înlăturat din Baroul avocaților din București, din viața literară, a pierdut treptat drepturi, privilegii, proprietăți, poziții, posturi ocupate, bunuri, șanse, până ajunge un simplu funcționar, plătit modest. În 1947, în urma unui denunț al lui George Călinescu ( ?!) este dat afară din postul de redactor al „Revistei Fundațiilor Regale”, trăiește un deceniu în anonimat, după ieșirea din închisoare a prestat munci necalificate, descărcător de marfă la Alimentara, contabil, muncitor necalificat la o fabrică, preda pe unde putea lecții de lumbi străine particular, aflându-se permanent sub supravegherea securității.

Rămâne de la N.Steihardt o lecție de viață pe care tineretul ar trebui să și-o însușească. Și ar trebui să se nască o mișcare de masă care să lupte  să nu se mai repete asemenea urgii.

Prof. ION IONESCU-BUCOVU

torțele amintirilor

pârâul s-a-ntins

 ca un șarpe peste câmpie,

se varsă ca un gând

 undeva departe,

sclipește apa

 în oglinzi albastre

 ca ochii tăi,

ramuri de salcie

 îți mângâie fața,

regină de-ai fi

 nu s-ar aduna atâta frumusețe

în chipul tău

plin de vraja albastrelor zări.

prin glesnele tale colindă miresme

 de flori și de fruturi,

sălciile parcă au coame

 de iepe și aripi

care trec pe lângă tine

 ca niște coloane dorice.

aș vrea să mergem

spre moarte amândoi

în mari singurătăți

 și-n necuprinsuri de cer

să stăm pe scările timpului

 încremeniți

și să stingem la stele

 și la luceferi până în zori

bând apă din ulciorul

 de pe coapsele tale.

să ne-mpresoare dinspre ziuă

 și frumosul și târziul

și-apoi să coborâm în noi

să ne luminăm sufletele

cu torțele amintirilor.

sâmbătă, 20 iulie 2013

ploaia de iunie

plouă peste valea copilăriei, limpedea ploaie,

îmbrățișază copacii și câmpul și dealul și muntele,

plouă ca atunci când ne-am cunoscut, aruncată de vânt

de pe strășini și noi fără umbrele dansam

și ploaia cădea în torente deschise, fără sfârșit,

coborând pe drumuri de lut la munte,

cădea ceas după ceas ca o artilerie automată

până intra în oase, până intra în vară,

ploaia neașteptată, lunga surpriză, contemplată

de amândoi în seara aceea de vis,

ploaia pe care o ascultam ca pe o muzică

împreună cum se întorcea în noapte cu sunete stranii

să ne spele dragostea noastră care se umpluse

de zgură, tu râdeai, sub fusta lungă picioarele goale

îți înghețaseră, ploaia îți curgea pe spate,

ne afundam brațele unul în altul,

lumina plecase din cuiburi, umezeala

lăsase ascunse păsările care dormeau sub brațul nopții,

auzeam ploaia crescând în arteziene,

umplând aerul serii de mister și frumusețe,

aripile cerului coborâseră peste lume

și ne îmbrățișaseră și pe noi în maramele de vis

 ale pufului de întuneric, căldura sufletului tău

plină de foc și zăpadă, răcoarea pe care

o învăluiai între buze făcea din cuvintele tale

 un susur de crânguri, cu tine am descoperit vara,

cerul și misterul ploii de iunie…

vineri, 14 iunie 2013

florar

au înflorit teii, salcia plânge, luna se clatină,

apele curg, cucul le cântă ca după datină,

corul de broaște-alarmează câmpia,

a venit luna mai cu florile, aducându-ne bucuria.

miroase totu-n jur a iarbă verde și- a ploaie,

ciripesc păsărele pe dealuri și prin zăvoaie,

seninul primăverii calde ne picură în suflet,

ne-mbată de-atâta farmec și umblet.

luna se cerne printre salcâmi printr-o sita ușoară

o feerie vivaldiană  e noaptea de primăvară,

izvoarele plâng sau râd în fântâni rătăcite,

cât de aproape de noi sunt aceste clipe iubite.

cerul brodat de stele ca pânza albastră de in

încearcă să nască un nou început ce iese din chin,

se zbate-n pridvor bobocul de viță de vie,

toată natura trezită renaște tainic și-nvie.

primăvară, lasă-mă să-ți mângâi părul tău mătăsos,

chipul tău în care dorul meu s-a întors bucuros,

acest albastru de cer în care se scaldă natura,

unde Domnul dă pe ceruri cu luna de-a dura.

lasă-mă primăvară să-ți sorb respirarea,

pe dealuri, prin codri, rătăcindu-mi cărarea,

să mă scald în razele vesele de dimineață,

să mă-mbăt de culoare, de soare, de viață.

sâmbătă, 28 aprilie 2012

feeria primăverii

cerul curbat pe vița de vise

se deschide către glasul privighetorilor

pe fondul muzicii lui Vivaldi,

eu nu sunt răspunzător

de visele voastre, de orbecăirea zilelor

în această primăvară bezmetică,

aburii se adună în nori,

ploaia murmură peste panseluțe

cu o voce divină,

balaurul din vis doarme

pe acoperișul realității,

frunze verzi se leagănă-n vânt,

un nor de sticlă parcă oftează

după iarna care a trecut.

din spatele pleoapelor noastre

se ivește feeria primăverii

aducând vise ce nu aparțin acestei lumi,

miracolul învierii,

atâtea doruri zglobii care pleacă spre infinit…

tăcerea ta este sfârșitul lumii,

zâmbetul tău este ca raza de soare,

o lumină dulce peste sufletul meu

din care fug încet sentimentele

spre o oază de vis.

Confluente Literare : isuse

Confluente Literare : isuse: Confluente Literare : isuse

Confluente Literare : când scriu

Confluente Literare : când scriu: Confluente Literare : când scriu

Atelier international de creatie artistica literara si spirituala in spatiul romanesc

Atelier international de creatie artistica literara si spirituala in spatiul romanesc: Confluente Literare

Confluente Literare : m-am golit...

Confluente Literare : m-am golit...: Confluente Literare : m-am golit...

Iisuse - ION IONESCU-BUCOVU

Iisuse - ION IONESCU-BUCOVU

  EMINESCU- OMUL

                                                                 

MOTO:

       „Atâta să nu uitaţi:

„ că el a fost un om viu,/

 viu,/

 pipăibil cu mâna.//

Atâta să nu uitaţi:

/ că el a băut cu gura lui, – /

că avea piele/

îmbrăcată în ştofă. //

Atât să

nu uitaţi, – /

 că ar fi  putut să stea/

la masă cu noi,/

 la masa cinei celei de taină//“

NICHITA STĂNESCU

Trebuie să-l coborâm pe Eminescu pe pământ de pe soclul creat de critica literară de la Maiorescu și până azi și să-l privim ca om printre noi. Epitetele care s-au legat de el au fost multe de-a lungul timpului: „luceafărul poeziei românești”, „opera-simfonia eminesciană”, „omul deplin al culturii românești”, „creatorul limbii române moderne”, „un miracol al culturii românești” epitete șabloane ca „poet specialist”, „poet pesimist”, sau „ultimul romantic”, „unul din cele mai frumoase talente” l-au îndepărtat pe Eminescu de sufletul nostru. Noi iubim oamenii așa cum au fost ei cu bunele și cu relele vieții. Întrebarea despre originalitatea și inventivitatea operei lui e o scornire a criticii și a esteticii căci geniul eminescian, ca orice geniu nu-și caută norme, opera lui „ de foc și aur” se impune ea însăși ca normă.

„O anatomie a elocvenţei (Ed. Minerva, 1994)” şi mai recentul volum publicat de Scrisul Românesc, „Eminescu sau despre convergenţă (2009)”, prin care autoarea relevă: „Eminescu aşteaptă să benefi cieze de o prestaţie interpretativă şi evaluativă corespunzătoare, care să-l scoată pe de o parte din hagiografie şi pe de alta din trivializarea conjuncturală, instalându-l (cu rezultate potenţial surprinzătoare) acolo unde îi este locul: în contextul literar romantic şi în funcţia sa culturală majoră, decisivă pentru orice literatură europeană, aceea de Scriitor naţional. Un tratament istorico-literar adecvat al lui Eminescu poate demonta multe dintre falsele polarităţi şi dintre beligeranţele fastidioase alimentate de tratamentul său actual, cel puţin lamentabil“.

 Așa dar să lăsăm opera și să ne îndreptăm spre omul Eminescu.

1.     PĂRINȚII DIN PĂRINȚI

Copilul Eminescu a avut doi părinți, o mamă și un tată și o familie numeroasă.

Stabilirea arborelui genealogic cu înșirarea exactă a strămoșilor cu liniile directe și ramurile colaterale cu filiațiile familiilor Iminovoci și Iurașcu a făcut-o prima dată Vasile Gherasim. El a cercetat timp de trei zile codicele oficiului parohial în anul 1922 și ne-a lăsat primul arbore genealogic al poetului. Ne vom referi în relatarea de față numai la părinții lui și la copiii lor.

Familia Eminovicilor a avut un destin tragic. Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu, născut în 1812, în satul Călinești și mort în 1877,  se desprinde de satul său natal şi urmează şcoala la Suceava.  La început intră cu bruma sa de cunoștințe pe care o acumulase în școală în slujba unor proprietari din Țara de Sus și se deprinde a fi ,,vechil”, un fel de administrator de moșie. Un spirit cult, plin de vervă, vorbeşte nemţeşte, ruteneşte, româneşte şi idiş. Stă mai mult ca vechil în slujba boierului Balş, ale cărui moşii erau întinse în Dumbrăveni. Socotindu-se un bun administrator, îi cere boierului să-şi cumpere toate titlurile  de boierie de la sulger la căminar.El reușește să fie în rând cu lumea prin anul 1840, la 28 de ani, căsătorindu-se cu Raluca (Rareşa, Ralu) Iuraşcu din Joldeşti, fiica stolnicului Vasile Iuraşcu şi dau naştere, după tradiţia timpului, la unsprezece copii.

Filiația Ralucăi, mama poetului, e dusă până la marele vornic Dumitrașcu Ștefan.  Stolnicul Vasile Iurașcu, tatăl Ralucăi, avea o moșioară în Joldești, se căsătorește cu Paraschiva Brihulescu Donțu și au avut opt copii,  Raluca fiind al șaselea copil.

Dacă este să dăm crezare unor cercetători ( Maiorescu, Slavici, Caragiale, Kremnitz etc.), Vasile Iuraşcu a transmis urmaşilor lui, deci şi Ralucăi, o boală pe care venerologia de atunci n-o putea vindeca. Această moştenire ereditară va fi ca un blestem în familia Eminovicilor. Deşi Raluca a murit de tânără de cancer, unii din copiii ei au fost marcaţi de această boală.

Oricum membrii familiei ascund deliberat ravagiile bolii nemiloase.  Toate aceste dezastre vor fi fost cunoscute și de Mihai, iar fulgerul înțelegerii a căzut când ravagiile bolii îl cuprind și pe el.

Imediat, la un an după căsătoria lor, în 1841 se naşte primul copil, Şerban, la Botoşani, unde face şi şcoala primară. De el își leagă toate speranțele părinții. Îşi contunua studiile la Ober-Gymnasium din Cernăuţi, deschizând drumul celorlalţi fraţi care-l vor continua. Din foile matricole reiese că băiatul, spre dezamăgirea părinților, a fost un elev mediocru cu notări mijlocii, calificative rele, promovări la limită şi repetenţii. Din clasa a VI-a( 1858-1859) dispare din scriptele şcolii.

La insistenţa familiei şi mai ales a tatălui care voia să facă din fiii lui oameni de vază, termină liceul târâş-grăpiş şi-şi urmează studiile medicale la Viena, urmând să se califice ca doctor, fapt care s-a și întâmplat. La insistențele lui Șerban, părinții îl rup și pe Eminescu în 1869 din viața de sufleor de la Teatrul Național din București și pornesc cu el spre Viena, dând întâi prin Praga, însoțiți fiind și de Șerban.

Din păcate Șerban dă semne de alienaţie mintală, apoi se îmbolnăveşte de ftizie, este internat la Ospiciul Charite şi moare la 29 octombrie 1874 la vârsta de 33 de ani, înglodit în datorii. De altfel moartea lui îl marcă si pe Eminescu care era student în acelaşi timp la Viena şi, probabil, îl hotărăşte să părăsească Universitatea şi să vină acasă.

Al doilea fiu, născut în 1843, Nicolae, despre care se ştiu mai puţine lucruri, se sinucide în 1884 în împrejurări neelucidate. Iată cum îl descrie fratele lui cel mai mare, Matei: ,, A studiat dreptul, era un caracter blând, trăia pe lângă tata, era foarte bolnăvicios. S-a împușcat în Ipotești, curând după moartea tatei, din cauză de boală.”

 Al treilea fiu, Iorgu (căruia toţi îi ziceau Gheorghe), după taică-său, se naşte în anul 1844 şi moare în anul 1873, la vârsta de 29 de ani, în urma unei misterioase răceli. Iată cum îl descrie Matei:,, Semăna la față cu mama, Era înalt, brun-alb, a fost trimis la Berlin ca sublocotenent, atașat cu serviciul la o companie de infanterie. Dintr-o căzătură după cal la o manevră în Brandenburg, a zăcut doi ani și i s-a tras moartea.”

Al patrulea copil, Ruxandra, născută în 1845, moare imediat după naştere.

 Al cincelea fiu, Ilie se naşte în 1846 şi moare în anul 1863, la vârsta de şaptispre zece ani. Studiază medicina în școala lui  Davilla și moare de tifos.

 Al şaselea copil, Maria ( Marghiolița), se naşte în anul 1848 şi moare la şapte ani în anul 1856.

 Al şaptelea copil a fost Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850. Dupa câte ştim şi el s-a îmbolnăvit la 33 de ani şi a murit la 39 de ani de alienaţie mintală.

 Al optulea copil a fost Aglaia care s-a născut în 1852 la Ipoteşti, la doi ani după Eminescu. Şi-a petrecut copilăria la ţară în casa căminarului. A învăţat germana şi franceza  în casă cu o guvernantă bătrână care venea o dată pe săptămână de la Botoşani la Ipoteşti. Mamă-sa o trimite la Agafton pentru deprinderi austere, unde erau şi cele trei surori ale ei, maica Olimpiada, maica Frevonia şi maica Sofia.

În anul 1870, aflându-se la Agafton, o întâlneşte Ioan Drogli din Cernăuţi, profesor de pedagogie, care o cere în căsătorie. La 7 ianuarie 1871 s-au căsătorit în primăria Cucorănilor. Ioan Drogli, materialist, i-a pretins căminarului ca zestre 2000 de galbeni, sumă ce l-a ruinat.

Aglaia era o femeie distinsă, cu ovalul feţei prelung, şatenă, înaltă, zveltă, foarte elegantă. Avea talente de artistă, recita frumos, implicându-se în activităţi culturale. A avut ca şi Eminescu o mare pasiune pentru teatru.

Profesorul Drogli moare în 1887 şi Aglaia rămâne văduvă cu doi băieţi: Gheorghe şi Ioan. La 5 februarie 1890 se recăsătoreşte cu locotenentul austriac Heirich Gareissvon Dollitzstum, cu care trăieşte zece ani. La bătrâneţe se urâţeşte, bântuită de boala Basedow, cu pomeţii obrajilor proeminenţi, privirea înceţoşată, purtând haine închise la gât pentru a-şi ascunde guşa. A murit pe 30 iulie 1900.

Al noulea copil a fost Henrieta, ,,nefericita copilă”- cum o numeşte Eminescu. S-a născut în anul 1854 la Ipoteşti, din pacate oloagă din naştere, lovita de apoplexie, îşi duce viaţa pe lângă părinţi, apoi tatăl îi cumpăra o casă în Botoşani unde sta până la moarte. Ea a fost cea mai apropiată de poet, l-a îngrijit atunci când a fost bolnav, dar a rămas dezamăgită când Veronica Micle l-a rupt de lângă ea şi l-a dus în Bucureşti în anul 1887

Al zecelea copil a fost Matei, născut la Ipoteşti.  Cel mai mic dintre fraţi a avut o longevitate care l-a întrecut pe Gheorghe Eminovici. S-a născut la 20 noiembrie 1856 în Ipotești, a copilărit în satul natal, jucându-se cu Mihai, Aglaia şi Henrieta. Studiile le-a făcut la Botoşani, în casele lui Hinek, avându-l ca învățător pe popa Nădejde, după care a trecut la Pensionul Ladislav Ferderber, unde studiase și Șerban, Gheorghe, Nicu și Ilie. Nici el n-a strălucit la învăţătură. Se îndreaptă către Şcoala de ofiţeri din Iaşi, fiind înmatriculat la 20 octombrie 1872 ca soldat. Urcă repede în grad şi în 1876 absolvă şcoala cu tresa de locotenent. A participat la Războiul de Independenţă în sudul Dunării, fiind decorat de trei ori. Şi-a urmat garnizoana la Brăila,Mizil, Râmnicu-Sărat şi Galaţi. A fost căsătorit în trei rânduri: în 1880 cu profesoara de istorie Matilda Ilian de la Liceul din Brăila, cu care a avut un copil;  a doua căsătorie cu Ana Condeescu care i-a dăruit patru copii, iar a treia căsnicie cu Silvia Maieru cu care a convieţuit până la moarte.

De la Matei ne-au rămas foarte multe relatări despre Mihai şi familie. A avut un fiu, tot colonel, ultimul lăstar al Eminovicilor, şi anume , Ghorghe Eminovici, care si el la rândul lui a avut două fete.

 Ultimul vlăstar nefericit al familiei Eminovicilor a fost Vasile, născut în anul 1858, care si el a murit de tânăr.

Astfel se termină tragedia unei familii în care a bântuit o boală necruţătoare.

Din tragismul ei, Dumnezeu a vrut să ne lase pe cel mai mare poet al românilor,  Mihai Eminescu, care ne-a mângâiat cu verbul lui viaţa.

POEZII

tinerețe, unde ești acum?

o, tinerețe, unde ești acum ,

pare că viața te-a pierdut pe drum,

credeam în veșnicia ta mereu,

dar tu m-ai părăsit tocmai la greu.

ai fost povară dulce pentru mine,

voiam ca zeii toți să mi se-nchine,

cu tine eu făcusem jurământ

să fim prieteni până la mormânt.

fiind creangă, creanga  înflorea,

din mugur viața mea creștea,

acum privesc cum bate vântu-n pom,

cum mugurul acela s-a transformat în om.

tu ai rămas pe drumuri tăinuite,

și m-ai lăsat în brațe de ispite

să gust din mărul domnului din rai

crezându-mă pe viață ca un crai.

credeam că piatra va rămâne piatră,

legată veșniciei peste  vatră

în măreția ei s-a stins demult,

de fulger și de timp și de tumult.

e luna plină și cerul senin,

eu stau la masă c-un pahar de vin

căldura serii este-n toi,

văd tinerețea mea în pas vioi.

sprintene cortegii trec prin minte

și le prefac pe toate în cuvinte,

le mângâi și le pun în poezie,

dar tinerețea mea nu vrea să  vie.

marţi, 10 iulie 2012

am înviat din morți

am înviat din morți precum Hristos,

o parte a trupului se făcea noapte,

iar eu, cu sufletul întors pe dos

ascultam doar glasul morții-n șoapte.

credeam demult că am murit,

vedeam doar îngerii pe lângă mine,

plângeam cu fața către răsărit

și așteptam minunile divine.

priveam la lumânare printre vise,

eram ca Buddha într-o rugăciune,

ca florile de toamnă-n ger închise,

ce se prefac încet într-un tăciune.

dar am privit la cerul fără vină,

urcam în pragul morții înc-o treaptă,

era o lume  nouă și străină,

dar lumea aceea, foarte înțeleaptă.

zburam încet spre albul ei regat,

divinul umplea mila ta, durere,

și-ncet-încet pe loc m-am vindecat

și m-am trezit din vis sub alte ere.

de-atunci cu pleoapa-n spinii morții,

rog sufletu-mi mereu, mereu  să fugă

de clipele barbare ale sorții

și mă afund cu Domnul meu în rugă…

miercuri, 11 iulie 2012

copilării

suvenire, amintire,

carele cu coviltire,

curg pe gura drumului,

către toamna nimănui

și eu le visez în somn,

în costum măreț de domn,

în costumul Lerului

dorm pe prispa cerului

și visez copilării,

fete îmbrăcate-n ii,

moșii satului la sfat,

mama la dereticat,

tata la coasă-n grădină,

casa scăldată-n lumină,

cerul tremurând prin ramuri,

fulgi de nea venind pe geamuri,

eu copil pe doi cai suri,

îmbrăcat în dulci armuri,

cu pușculița-n șerpar,

un voievod viteaz ce par,

iau din sanie un bici

și mă bat cu pricolici,

trec pădurea ca un modru,

pustiind deja tot codru,

pe unde apele curg,

eu mă bat cu Crai Amurg,

pe unde apele stau

eu mă bat tot cu Bau-bau.

peste boltă se anină

stelele nopții-n ruină,

pân la mine n-a pătruns,

urma smeului ascuns,

stă în plumbul lui ciudat

și m-așteaptă la vânat,

dar sub șeauă și canaf,

am să-i scriu un epitaf.

unde ești, divină mânză,

care te-am pictat pe pânză,

din frumos genunchiul tău

joacă zaruri dumnezeu,

din țurloaie țâțele

și-au făcut ghem mâțele

și din coapsa ta încinsă,

praf de stea prin iarbă ninsă.

te-am purtat un an pe brață

ca pe cea mai dragă țață

te-am căutat peste tot

ascunsă-n lumea lui Lot,

te-am căutat și prin fântâni

dar am găsit doi bătrâni,

faraoană cu ochi murgi,

 unde dracului te duci?

faraoană, cer de lapte,

hai, vorbește-mi doar în șoapte,

vino pe plai de iasomie

pe iarbă moartă, iarbă vie

o lume-ntreagă ne blesteme,

noi pe covor de crizanteme,

să  mai gustăm numai odată

otrava dulce, blestemată…

și-apoi să ne nemurim

mai la deal în țințirim.

joi, 12 iulie 2012

politica

Cu ochiul face târfa, mangafale,

La marțafoi, golani și haimanale,

Cu gesturi mari se apără licheaua,

Cu nasu-n vânt trăgând pe nas luleaua.

Ne-a dus pe toți în largile haznale,

Făcând din țara noatră mascarale.

Plecăm de-aici, prostia e a noastră,

Deșteaptă țară pe o mână proastă.

Aici prostia este vie, începe

Cu-atâtea smârcuri fade și otrepe.

Deșteaptă-l, doamne, pe român din somn

Ca să trăiască-n țara lui ca domn!

vineri, 13 iulie 2012

a căzut noaptea pe brânci

a căzut noaptea pe brânci

în curte la nichita stănescu

și l-a găsit îndrăgostit de o stea,

de ce ești tristă, iubita mea?

nichita dormea somnul de veci,

sunând clopotul lunii pe cerul surpat,

în cristal de cuvinte era îmbrăcat,

iubito, de ce vreai să pleci?

aleargă verbele nebune după el

într-o qadrigă cu șapte cai

viața lui stă spânzurată în rai,

un biet muritor cu suflet rebel.

osul lui, s-a făcut  piatră de jad,

și-a rămas gol un mormânt,

a fugit într-o noapte în iad,

și-a -ngropat lângă el un cuvânt.

locuiește într-un tril de privighetoare,

peste bolta albastră de vară,

iubito, pune-i pe mormânt doar o floare

și vino la mine în astă seară…

vineri, 27 iulie 2012

țară blestemată

am trecut peste carpați

ca o pasăre în zbor

și-am văzut din depărtare

 cum se zbate un popor,

peste munți și peste văi

 doar tăceri pustiitoare

și o vară secetoasă,

dominată doar de soare,

într-o stână, mai la vale,

 ținem țințirim de morți,

condamnați ca să se roage

 pe la fel de fel de porți.

lângă vatra părintească

 păstrăm doina sub cărbuni,

dorul nostru din vecie,

 ce ne vine din străbuni.

din găvanele câmpiei

am vărsat numai obol,

pentru cât am urcat singuri

 soarele pe cerul gol.

ca o țară-n părăsire,

ruine sunt peste tot locul,

parc-a ars-o, blestemată,

 numai patima și focul,

doar ființa și destinul

clădite cu meșteșug,

încearcă să mai reziste,

și-s trecute-adânc prin rug,

doamne, ce blestem ne paște,

 mai întreabă visătorul,

tot cu gândul la izvoare,

 îngânând doina și dorul,

ce destin atât de aspru

 în ofrandele din grai

încât ne-ai luat și speranța

 pentru  petecul de  rai.

să plecăm cu toți de-aici

 căci stihia nu-i a noastră,

cât mai este peste –ntinderi

 pata unui cer, albastră,

oare vine-apocalipsa,

turnul babel peste noi,

de-notăm mereu prin grijuri,

 prin țărână și nevoi?.

evul luminii e doar amintire,

păunii umblă fulgerând moluzul ,

bruiați de vuvuzele ni s-a speriat auzul,

și ciocârlia s-a pitit, sărmana,

tocmai în codru pe la sfânta-ana.

ne vând cenușa fină de fenix,

toți voiajori având mereu un fix,

strângând averi și bani pe la chimir,

căci sunt aleși și unși cu darul  mir

din znaga noastră și-au făcut palate,

în numele dreptății, libertate…

clopotnițe în cerul grav, bolnave,

își plâng durerea-n piatra de agave,

și-n despărțirea de păcat în oră,

încet-încet ei pe toți ne devoră,

își scaldă ochiul în exod prin vreme,

cu darul lor și-apucături viclene,

o țară-ntreagă s-a făcut de bașcă

cu spiritul de turmă și de gașcă.

drum de osândă urcă pelerinii

către o golgotă în depărtare,

au corpul plin de răni,

 cu crucea în spinare,

cad din piroane cuie-nsângerate,

ei, orgolioși ca toți mărunții,

privesc la pelerini, prăvale munții,

otravă, arme, trucuri cabotine,

ca să le fie lor ceva bine.

luna este plină, cerul e senin,

mii de gânduri grele de departe-mi vin,

fluturii de fosfor luminând vioi,

e căldură mare, vara e în toi,

tu, iubita mea, unde-s ochii tăi?

gânduri peste șesuri, gânduri peste ape,

unde-i gura ta ca să mă adape,

ți-am uitat făptura tot visând la țară,

ți-am uitat și pasul, glasul de vioară,

ți-am uitat și ochii, plini de albăstrele,

dar te am , iubito,-n visurile mele…

sâmbătă, 28 iulie 2012

a venit babilonul la noi

a venit babilonul la noi

să-mpartă dreptatea la doi câte doi,

hăituit de spaime, am sărit în hău

și m-am zăvorât în trupul tău.

cu părul fuior adânc, acoperit,

am săvârșit atunci un rit,

cu frica în sânge de moarte,

m-am îmbolnăvit de singurătate,

eu, trupul lui Karma, aici,

(sânii doamnei erau prea mici),

rătăcit prin iubiri iluzorii,

m-au trezit dimineața doar zorii,

târziu auzeam un vivaldi cântând

și eu memoram idila în gând,

soarele se ridica, dragul de astru,

eu nu voiam să mor sub cerul albastru.

ascultam vivaldi cum cântă pe liră,

cum umbrele zilei încet se deșiră,

ce frumos e, doamne, și ce bine,

să cobori ,doamnă, tocmai din mine,

să mergi prin lumile moarte, deșarte

tot mai departe, tot mai departe,

prin falduri cerești de plăceri,

printre amanți tăcuți și temniceri.

mai plouă încă, timpul a băut,

o băutură tare de năut,

țipete lucii prin destin roiesc

de-atâta dragoste și „te iubesc”.

trec clipele, în amintire curg,

cum zboară albatroșii în amurg,

alunecând în ploi necunoscute,

prin spaime și nevolnice derute.

duminică, 29 iulie 2012

sunt poate ultimul cocor

vreme rea, vreme bolnavă,

m-a transformat în epavă,

am în mine-o maladie,

boală de melancolie.

mi-am făcut deja palat,

cu niște pereți de ceară

și adorm singur pe-un pat

tocmai în steaua polară.

și visez la stele verzi,

în cârciuma trocadero,

(are-un vin de nota zero)

hai cu mine, de nu crezi!

cine-l bea, nu se mai scoală,

stă sub piatra funerară

și-i cântă prohodu-n veci,

șapte popi grași și zevzeci.

mai ascult și-un lăutar,

ca venit de nicăieri,

cântă seara la boieri

ce se strâng voioși la bar.

de lumea ceea de departe,

atâta haos mă desparte,

încât aici mă simt ca-n rai,

precum ciobanul de pe plai.

luna șuie-n piept mă doare,

pe geana sufletului fals,

aș vrea să fac cu tine-un vals,

doar dimineața pe răcoare.

tu dormi deja într-o oglindă,

o clipă cât mai ești cu mine

și Lină dulce, lină-lindă,

dispari în visele-mi divine.

acum mă văd cocor în zare,

dormind pe o fregată-n zbor,

sunt poate ultimul cocor

cu gusturi tandre și bizare.

luni, 30 iulie 2012

prima ploaie

prima ploaie, prima zi de toamnă,

vino mai aproape, dragă doamnă,

să ne vorbească amintiri deșarte,

desprinse parcă dintr-o veche carte.

ascultă glasul amintirilor târzii,

o, timpule, e în zadar, nu-nvii!

privește pe perete vechiul tău portret,

visând o rimă nouă la acest sonet.

târziu prin ochelari și prin pahară

s-a scurs ultima zi din astă vară

și așteptăm tăcuți cu brațele târzii

să reînviem din vechi tapiserii.

tapiseria noastră, veche,  arde,

destramă lungi poeme goliarde,

se năruie pe cerul plin de nori

și mie când te văd, îmi dai fiori.

numai orpheu dă glas iubirii sfinte,

prin părul tău de aur, prin cuvinte

și ne-amintește cum a fost odată,

un trubadur îndrăgostit de-o fată…

miercuri, 1 august 2012

baladă autumnală

am o vârstă cât a lui homer, o familie, copii și nepoți.

mulți au yahturi, mașini, avioane, amante,

eu mă laud doar cu anii care mi-au trecut pe dinainte.

am scris nenumărate versuri,

toate vorbesc despre dragoste,

despre mare, codri, îngeri, lunci, viață și moarte,

am cântat ca o privighetoare tot ce mi-a plăcut pe pământ.

în exilul meu sufletesc,

deși sunt aproape de tine, țară,

mă simt așa de departe

ca și cum m-ar despărți secole de clipa de azi.

mă opresc mereu lângă un râu imaginar,

să văd cum seara, culcându-se pe văi și pe munți,

își pierde odată cu noaptea, în apă, primele stele.

aștept mereu soarele,

un taur de foc repezit să-mpungă albastrul zilei spre infinit.

nu știu ce nume să-i dau acestei seri,

mă cutremură răcoarea și sălciile pletoase

 care foșnesc în bătaia brizei,

poate am s-o numesc baladă autumnală,

sau poate n-am s-o mai numesc deloc.

îmbrîțișez iarba pe un trunchi prăvălit,

ascult pasărea codrului-

steaua zburătoare a zânelor din Carpați,

 aprinsă de silfii din pânzele de păiajen.

bătut de raza vântului, însoțit de cerbi și căprioare,

prin această luncă a potecilor rătăcite,

eu știu că aripile mele zboară spre infinit

și mă trezesc noaptea sorbind un vis feeric

care-mi deschide în zbor cărări cerești.

joi, 2 august 2012

Cerule…

Cerule, Cerule, dă-mi un pic de nemurire,

să mai pot trăi sub Tine,

să pot urca prin adieri de vânt,

să-Ți mângâi rugăciunea cu propriul cuvânt.

sub bolta Ta albastră să pot să râd în soare,

în râsul meu să fie și formă și culoare,

cuprinsul Tău e hohot de râs strălucitor,

căci el îmi dă speranțe și-mi este-nvățător.

nu Te zăresc și totuși Te simt în depărtare,

văd îngerii zburând cu sfânta lor vibrare,

îi simt cum mă dezmiardă cu-atâta mângâiere

precum pe Cristul nostru Îl mângâi la-nviere.

în noaptea azurată sub albul clar de lună

înima mea cu Tine-ar vrea să stea-mpreună,

vom fi ca două flăcări ce vor arde pe sus

din răsăritul falnic și până la apus.

singurătatea țese rembrantiind la stampe,

cu chipul Tău pe ceruri, pe șesuri și pe ape,

adâncul întuneric se-ntinde ca un vis,

iubirea mea e mare, tăcerea, un abis…

Tu porți iubirea noastră-,întregul univers

și eu durerea surdă a ultimului vers,

pe trepte de albastru cobor patriarhal

pe cum îmi cade vremea, ca valul după val.

joi, 2 august 2012