labirintul
Ce mascaradă,
m-au părăsit toți prietenii, unul după altul,
cu ultimii mi-a fost mai greu,
sufereau de un fel de astenie de primăvară.
S-au pitit în cimitire,
după cavouri sau după cruci,
mă privesc de-acolo chiorâș
și mă cheamă la o șuietă.
După prieteni m-au abandonat
becul electric, memoria, păsările, cerul,
o întreagă lume pe care n-o mai cunosc.
Atunci m-am chircit pe covor
și-am privit în mine însumi,
m-am trezit ca-n labirintul lui dedal
pe un culuar de unde nu mai puteam să ies.
Peste tot erau oglinzi concave și convexe
care-mi schimonoseau chipul,
mă făceau lăbărțat, umflat, sau lunguieț,
un fel de pinochio-paiață,
de o parte și de alta șerpi cu limbile întinse
către mine îmi fluierau pe la urechi.
Am zis, aici sunt în infernul lui dante,
dar unde e beatrice,
toate se-nvârteau
în jurul meu,
ca o comedie apocaliptică
trasă de doi cai albi.
Când m-am trezit se făcuse ziuă.
luni, 2 aprilie 2012
noaptea
noaptea cu ochii de cal
tremură pe vârf de val,
noaptea cu ochii de apă,
cade-n râu și se adapă.
ochi de apă de fântână,
noaptea gândurile-ngână,
ochi de apă și de vis
toate gândurile ni-s.
într-un ochi de întuneric
visul nostru cel himeric
zboară peste munți și ape
cu ele să se adape.
noaptea cu ochi de argint
toate stelele ne mint,
iar luna, lămâie stoarsă,
cade-n cap- tipsie arsă.
noaptea pradă visului,
fiica paradisului,
cade-n dungă de april
peste sufletu-mi umil.
pe cumpăna pleoapelor,
cade roua apelor,
șiroind în râuri line
lacrimile cristaline.
naptea mea, plină de vise
și de doruri plânsu-mi-se,
lasă-mi ochii să dea-n gene
să visez numai sirene.
marţi, 3 aprilie 2012
lethe
clar de lună-n noaptea albastră
trenul s-a topit în fum,
scânteiază la fereastră
o mireasmă de parfum.
a lăsat în urmă boarea
farmecului leonin,
pustiită stă cărarea
pe-o grămadă de venin.
s-a topit așa în noapte
ca un vis frumos
de floare,
glasul ei l-aud în șoapte,
trenul fluieră în
zare.
aruncată -n valuri, lethe,
în țara umbrelor pustii,
mi-au rămas nemângâiați,
ochii ei atât de vii.
ca un semn de întrebare
stau privind singur în gară,
o voi mai vedea eu, oare,
în acestă primăvară?
și-a luat zborul către stele
prea frumoasa lethe a mea,
toate dorurile mele
au plecat, s-au dus cu ea.
o aștept de-acum în ușă,
ca să vină iar la mine,
lethe, dragă, jucăușă.
dar n-apuc s-o chem, că vine..
miercuri, 4 aprilie 2012
alter ego
eu sunt homerul zilelor apuse
cu odiseia implantată-n sânge,
cu iliadece cetăți distruse,
timpul n-a reușit a mă înfrânge.
trecut-am ca ulise pân’ la urmă
cu inima-n armuri, arsă de timp;
până
această viața mi se curmă,
mă voi lupta cu zeii din olimp.
nu-mi voi căta spre alte zări norocul,
deși mai bate vântul și-i furtună,
aici mă ține dragostea și locul,
aici trăit-a muma mea cea bună.
de-aici din țara umbrelor tot vine
o mână dulce care mă alintă,
aici trăit-am clipe dragi, divine,
și-ntâia dragoste neîmplinită.
se-aude glasul de privighetori,
e-o rapsodie ruptă din tării,
un rai cu pomi înmugurți și flori,
pictate toate pe cămăși și ii.
găsit-am eu în cleopatra, sfânt,
ce m-aștepta din zările albastre,
să-i fiu pereche până la mormânt,
țesând la pânza visurilor noastre.
de va veni sfârșitul peste noi,
aș vrea să fie în nuntiri de stele,
să cadă nori de-argint și vlog de ploi
în muzici dulci
pe gândurile mele.
miercuri, 4 aprilie 2012
poezia
baladă imaginară,
poezia aleargă spre infinit,
ea cântă frisoanele spasmodice
ale sepiilor ce se rup
când zăpada febrelor
din frigurile dragostei și morții,
se iau la întrecere cu păsările,
care duc vraja la ceruri.
poezia cântă orbilor,
plopilor, brazilor,
zilei și nopții,
oamenilor,
un fel de agată bătrână
la tâmple păgâne.
sâmbătă, 7 aprilie 2012
ce
greu în această noapte, pe lună,
în
cămașă de forță, pe cap cu cunună,
să
vezi cum se face drumul albastru,
când
din ceruri picură-ncet câte-un astru.
să
vezi cum luna după dealuri se-ascunde,
și Domnul
picură stelele-n unde,
o
noapte, senină,-nstelată, preasfântă,
când
îngerii cerului se-adună și cântă.
să
ducem pe Golgota crucea cu Domnul,
în
noaptea acesta ne tulbure somnul,
pe cap
sângerează cununa de spini
și
Domnul oftează sub ploaia de vini.
te
plânge o lume și-ți cântă durerea,
ereticii
ți-au furat din suflet averea,
te
duce mulțimea sub lacrimi de ploaie
sub
biciul sălbatic din piele de oaie.
Maria
te plânge și geme și-ngână,
c-avut-ai
o soartă atât de păgână,
se
roagă la Domnul din ceruri mereu,
să te
aibă în pază doar El, Dumnezeu.
sâmbătă, 14 aprilie 2012
feeria primăverii
cerul curbat pe vița de vise
se deschide către glasul privighetorilor
pe fondul muzicii lui Vivaldi.
eu nu sunt răspunzător
de visele voastre, de orbecăirea zilelor
în această primăvară bezmetică.
aburii se adună în nori,
ploaia murmură peste panseluțe
cu o voce divină,
balaurul din vis doarme
pe acoperișul realității,
frunze verzi se leagănă-n vânt,
un nor de sticlă parcă oftează
după iarna care a trecut.
din spatele pleoapelor noastre
se ivește feeria primăverii
aducând vise ce nu aparțin acestei lumi,
atâtea miracole în zadar,
atâtea doruri zglobii care pleacă spre infinit…
tăcerea ta este sfârșitul lumii,
zâmbetul tău este miracol,
o lumină de ambră peste sufletul meu
din care fug încet sentimentele
spre o oază de vis.
moartea unui poet
Moto:
Când moare un poet, poezia are friguri.
a murit, s-a dus poetul acolo unde i-a fost drag,
dar lumina la fereastra lui nu s-a stins,
poezia lui a rămas orfană, într-un leagăn de vis,
cuprinsă de frigurile singurătății.
pe lângă cer, sufletul poetului încă zboară
și fixează cu un ochi frunzele verzi, pieritoare,
care i-au alintat viața:
amintiri, dureri, o fericire începută și neterminată,
iubita desprinsă din brațele lui, mamă și tată,
prieteni și dușmani.
lent și lung și greu și grav,
cuvântul lui a
devenit paiață,
un fel de pasăre fără aripi care dă să zboare dar
cade-n neant.
numai o clipă- i-a spus morții care rânja-
lasă-mă cu
iubita, să-mi iau la revedere,
dar ea nu vedea, nu auzea, ea se grăbea,
n-avea timp de romanțe,
hai să te dau hrană la zei, vor simți gustul tău,
dar cu poeziile ce fac?- a întrebat el,
lasă-le să te plângă, prin ele tu nu vei muri de tot.
joi, 19 aprilie 2012
pastorală
cântă amurgul fluier de stele
ape de munte-mi sună-n urechi,
plouă lumina dragă pe ele,
plaiuri de vis, plaiuri străvechi.
suie încet poiana de brazi
cârd de mioare cu mieii jucând,
vin din istorie până azi,
înșirate mioarele-n rând.
născute din vremuri de lut,
cârdurile merg la izvoare,
urcă pe dealuri spre cer la păscut,
dragele noastre mioare.
turme din plaiuri străvechi,
primăvara plouă pe ele,
foșnindu-le frunza-n urechi
pe fluier de rouă, sub stele.
mă trec din uitări în uitări
ca și gândurile mele-agale,
se pierd înșirate pe zări,
pe meleagurile noastre natale.
pe cer se-nvârtesc rândunele,
cântă hulubii-n păduri,
privighetorile urcă spre stele
și noaptea se lasă cu furi.
tălăngile arar se îngână,
în trâmba de vremi trecătoare,
oițele -n țarcul de stână
visează la iarba
în floare.
vineri, 20 aprilie 2012
tainele versului
tainele versului,
un lacăt cu cheie,
la poarta universului,
așa să-mi steie.
ca apele văzduhului,
pline de-nfiorare,
în tainele duhului
aș vreau să zboare.
în slăvi clipitele
să se lege de vis,
menitu-l-au ursitele,
spre paradis.
tainele versului
ca roua zorilor,
dorul surâsului
pe geana florilor.
tainele versului,
văratic de soare,
luminând poetului
binecuvântare.
în jețul dorului
jeluiește mereu,
e zidul plângerii
pentru evreu.
pășiți ușor
peste visele mele,
că tare mi-e dor
de lumina din ele.
vineri, 20 aprilie 2012
viață mlădioasă
cornul lunii strâmb,
a căzut pe câmp
taler de argint
printre mărgărint.
lasă-mi-te, lasă
viață mlădioasă,
peste timp de dor
ca floarea-n pridvor.
seara în pădure,
la cules de mure,
adiind răcoare
în apus de soare.
seara pe vâlcele
să culeg la
stele,
să culeg la flori
seara până-n zori.
de pe rămurele,
doar polei de stele,
în delir cu tine
pe stihii străine.
sună clopoțeii,
de argint sunt teii,
iar mirosul lor
eminesc de dor.
eminesc de tine,
cu verone line,
eminesc de noi
noaptea prin zăvoi.
sâmbătă, 21 aprilie 2012
