. Idilă
tâmpla mea pe braţul tău,
domnişoară, domnisoară,
e dar de la Dumnezeu;
mai mă-ngăduie o oară
să visez că-s în poveste,
să-mi cadă stelele-n cap
blestemat de cinci neveste.
tâmpla mea pe braţul tău,
căpătâiul de mormânt,
tavăliţi prin iarba verde,
sub al greierilor cânt,
unde nimeni nu ne vede,
duşi de- al dragostei descânt.
tâmpla mea pe braţul tău,
ce iluzie deşartă,
domnisoară, domnişoară,
între dragoste si artă.
eu sunt robul, tu eşti muza,
domnişoara, domnişoară,
luna ne e călauza
şi dragostea ne omoară.
tâmpla mea pe braţul tău,
nu e dragoste curată,
blestemaţi de Dumnezeu
ca să mai greşim o dată.
de greşim a doua oară
nime-n lume nu ne ierte
vom rămâne doi proscrişi,
alungaţi la zid cu pietre.
2010
domnişoară, domnisoară,
e dar de la Dumnezeu;
mai mă-ngăduie o oară
să visez că-s în poveste,
să-mi cadă stelele-n cap
blestemat de cinci neveste.
tâmpla mea pe braţul tău,
căpătâiul de mormânt,
tavăliţi prin iarba verde,
sub al greierilor cânt,
unde nimeni nu ne vede,
duşi de- al dragostei descânt.
tâmpla mea pe braţul tău,
ce iluzie deşartă,
domnisoară, domnişoară,
între dragoste si artă.
eu sunt robul, tu eşti muza,
domnişoara, domnişoară,
luna ne e călauza
şi dragostea ne omoară.
tâmpla mea pe braţul tău,
nu e dragoste curată,
blestemaţi de Dumnezeu
ca să mai greşim o dată.
de greşim a doua oară
nime-n lume nu ne ierte
vom rămâne doi proscrişi,
alungaţi la zid cu pietre.
2010
bate vânt de primăvară
peste văi,
mândro dragă,
unde-s ochii tăi?
bate vânt de primăvară
peste ape,
unde-i gura ta
să mă adape?
bate vânt de primăvară
ca o boare,
unde-i glasul tău,
privighetoare?
bate vânt de primăvară
prin livezi,
unde mai eşti, mândro,
să mă vezi?
bate vânt de primâvară
peste noi,
unde-s amintirile în doi?
şi mai bate
cu miros de busuioc,
fiindcă
n-am avut , mândro, noroc,
tu te-ai rătăcit
aşa hai-hui
şi nu i-ai spus, mândro, nimănui,
m-ai lasat să-ţi caut
chipul drag,
tot umblând aşa ca un pribeag…
caut umbra ta printre femei
dar degeaba că nu-s ochii tăi
şi de ce să te mai caut,
e-n zadar,
timpul ne-a pierdut prin calendar…
2010
peste văi,
mândro dragă,
unde-s ochii tăi?
bate vânt de primăvară
peste ape,
unde-i gura ta
să mă adape?
bate vânt de primăvară
ca o boare,
unde-i glasul tău,
privighetoare?
bate vânt de primăvară
prin livezi,
unde mai eşti, mândro,
să mă vezi?
bate vânt de primâvară
peste noi,
unde-s amintirile în doi?
şi mai bate
cu miros de busuioc,
fiindcă
n-am avut , mândro, noroc,
tu te-ai rătăcit
aşa hai-hui
şi nu i-ai spus, mândro, nimănui,
m-ai lasat să-ţi caut
chipul drag,
tot umblând aşa ca un pribeag…
caut umbra ta printre femei
dar degeaba că nu-s ochii tăi
şi de ce să te mai caut,
e-n zadar,
timpul ne-a pierdut prin calendar…
2010
treceam pe lângă tinereţe
treceam pe lângă tinereţe ca un străin turist pribeag
şi nu vedeam aisbergul vieţii de care-aveam să mă lovesc,
părea că totul este-al meu, urcam cu sârg pe Everesc
ca să privesc de-acolo lumea cu farmecu-i atât de drag.
şi tinereţea-mi zâmbia des ca o copilă ne-mplinită,
eram eroul din romane ce mă luptam cu toţi barbarii,
mânuitor de halebarde şi luptătorul de elită
ce se visa pe metereze, înfruntând iernile şi anii.
voiam să cuceresc Parnasul cu tocul şi cu călimara,
zgâream pereţii cu cărbune, desenând scene de coşmanr,
zburam pe câmp ca o nălucă şi nu-mi ajungea toată vara,
apoi mă retrăgeam în mine c-un gust de dulce şi amar.
aşa a fost să fie viaţa în cesul noului venit,
cu sentimente mişcătoare într-o noptire alb-albastră
şi cu mulţimea de speranţe şi cu amorul ne-mplinit
şi eu făcându-le cu mâna de la pervazul din fereastră.
îmi cânta doina, doinişoara, iubita mea, din lumea veche,
eu căutam să-i prind isonul şi printre stele lunecând,
visam că dorm în lunca verde şi că sunt fără de pereche,
ascultând glasuri de izvoare şi cucu-n ţarina cântând.
şi m-am trezit din toate cele bătrânul singur şi hoinarul
care şi-a înecat amarul în vinul vieţii ce curgea,
sorbind otrava dulce-amară şi bând pân' la sfârşit paharul
ca să ma răcoresc odată, şi, beat, să uit de viaţa mea....
15 noiembrie 2008
şi nu vedeam aisbergul vieţii de care-aveam să mă lovesc,
părea că totul este-al meu, urcam cu sârg pe Everesc
ca să privesc de-acolo lumea cu farmecu-i atât de drag.
şi tinereţea-mi zâmbia des ca o copilă ne-mplinită,
eram eroul din romane ce mă luptam cu toţi barbarii,
mânuitor de halebarde şi luptătorul de elită
ce se visa pe metereze, înfruntând iernile şi anii.
voiam să cuceresc Parnasul cu tocul şi cu călimara,
zgâream pereţii cu cărbune, desenând scene de coşmanr,
zburam pe câmp ca o nălucă şi nu-mi ajungea toată vara,
apoi mă retrăgeam în mine c-un gust de dulce şi amar.
aşa a fost să fie viaţa în cesul noului venit,
cu sentimente mişcătoare într-o noptire alb-albastră
şi cu mulţimea de speranţe şi cu amorul ne-mplinit
şi eu făcându-le cu mâna de la pervazul din fereastră.
îmi cânta doina, doinişoara, iubita mea, din lumea veche,
eu căutam să-i prind isonul şi printre stele lunecând,
visam că dorm în lunca verde şi că sunt fără de pereche,
ascultând glasuri de izvoare şi cucu-n ţarina cântând.
şi m-am trezit din toate cele bătrânul singur şi hoinarul
care şi-a înecat amarul în vinul vieţii ce curgea,
sorbind otrava dulce-amară şi bând pân' la sfârşit paharul
ca să ma răcoresc odată, şi, beat, să uit de viaţa mea....
15 noiembrie 2008
imnul umanitatii
( închinat tuturor femeilor din lume)
dragele mele,
ştiţi voi cât preţuiţi pe pământ?
voi sunteţi dragoste, creaţie, floare,
tot ce-i mai frumos în lume,
iubite, mame, amante, surori,
în voi învie dorul,
voi mişcaţi lumile,
pruncii în braţele voastre
sunt zeii care ne duc mai departe viaţa,
mâinile voastre,
când mângâie,
sun leacul dorului împlinit.
ce-i viaţa fără voi?
un etern întuneric,
voi naşteţi genuni,
declanşaţi resorturi nebănuite
în inimile iubiţilor,
sunteţi ape curgătoare
peste inimile noastre,
vinul care ne-mbată,
motorul lumii şi mormântul ei,
voi sunteţi viaţă
şi sunteţi moarte,
fericirea sau nefericirea noastră,
inimile noastre n-ar putea să zboare
fără inimile voastre,
voi sunteţi darul
pe care Dumnezeu
l-ā făcut ochilor noştri
şi inimilor noastre,
voi ne topiţi în iubire,
deveniţi izvoare de iubire divină,
voi faceţi ca bărbaţii,
să se întoarcă, debordând de fericire,
acasă la ora amurgului,
îmbătaţi de dragostea voastră.
când iubirea copleşitoare vă face semn,
noi vă urmăm îndemnul,
chiar dacă drumurile
sunt grele şi prăpăstioase,
iubirea vă e cunună
şi tot ea vă crucifică,
adesea vă retează uscăciunile
şi vă distruge răutatea şi egoismul.
iubirea, asemenea snopilor de grâu,
ne seceră şi vă seceră,
vă treieră pentru ā vă decoji,
vă vântură pentru ā vă curăţa de pleavă,
vă macină până la înălbirea făinii voastre,
vă frământă
până ajungeţi supuse, divine, pure
ca apoi să vă hărăzească focul
şi să deveniţi
pâinea noastră cea de toate zilele.
nu va lăsaţi stăpânite de îndoială,
egoism, meschinărie, suspiciune sau teamă,
căutaţi doar tihna şi plăcerea dragostei
care vi se dăruie.
dacă nu, acoperiţi-vă goliciunea
şi ieşiţi din treierişul iubirii,
rămânând singure,
în lumea fără anotimpuri,
unde veţi râde, fără bucurie,
unde veţi plânge, dar fără lacrimile
pe care vi le-ar fi putut smulge extazul iubirii.
în voi cântă cel mai frumos imn de pe pământ:
imnul umanităţii…
Ion Ionescu-Bucovu
( închinat tuturor femeilor din lume)
dragele mele,
ştiţi voi cât preţuiţi pe pământ?
voi sunteţi dragoste, creaţie, floare,
tot ce-i mai frumos în lume,
iubite, mame, amante, surori,
în voi învie dorul,
voi mişcaţi lumile,
pruncii în braţele voastre
sunt zeii care ne duc mai departe viaţa,
mâinile voastre,
când mângâie,
sun leacul dorului împlinit.
ce-i viaţa fără voi?
un etern întuneric,
voi naşteţi genuni,
declanşaţi resorturi nebănuite
în inimile iubiţilor,
sunteţi ape curgătoare
peste inimile noastre,
vinul care ne-mbată,
motorul lumii şi mormântul ei,
voi sunteţi viaţă
şi sunteţi moarte,
fericirea sau nefericirea noastră,
inimile noastre n-ar putea să zboare
fără inimile voastre,
voi sunteţi darul
pe care Dumnezeu
l-ā făcut ochilor noştri
şi inimilor noastre,
voi ne topiţi în iubire,
deveniţi izvoare de iubire divină,
voi faceţi ca bărbaţii,
să se întoarcă, debordând de fericire,
acasă la ora amurgului,
îmbătaţi de dragostea voastră.
când iubirea copleşitoare vă face semn,
noi vă urmăm îndemnul,
chiar dacă drumurile
sunt grele şi prăpăstioase,
iubirea vă e cunună
şi tot ea vă crucifică,
adesea vă retează uscăciunile
şi vă distruge răutatea şi egoismul.
iubirea, asemenea snopilor de grâu,
ne seceră şi vă seceră,
vă treieră pentru ā vă decoji,
vă vântură pentru ā vă curăţa de pleavă,
vă macină până la înălbirea făinii voastre,
vă frământă
până ajungeţi supuse, divine, pure
ca apoi să vă hărăzească focul
şi să deveniţi
pâinea noastră cea de toate zilele.
nu va lăsaţi stăpânite de îndoială,
egoism, meschinărie, suspiciune sau teamă,
căutaţi doar tihna şi plăcerea dragostei
care vi se dăruie.
dacă nu, acoperiţi-vă goliciunea
şi ieşiţi din treierişul iubirii,
rămânând singure,
în lumea fără anotimpuri,
unde veţi râde, fără bucurie,
unde veţi plânge, dar fără lacrimile
pe care vi le-ar fi putut smulge extazul iubirii.
în voi cântă cel mai frumos imn de pe pământ:
imnul umanităţii…
Ion Ionescu-Bucovu
m-a îmbătat primăvara
primăvara
m-a îmbătat cu o mireasmă de fior rece,
prea încet ā venit şi prea repede trece.
se poate numi dragoste,
forfotă, flacără, rug,
şi câte aş putea să îndrug.
risipite, cărările mele
se mişcă sub mine şi fug.
noaptea
mă soarbe cu jerbe de foc a lunii făptură,
mi-e sete de viaţă şi totul mă fură…
răzui cu tâmpla
altarul cerului bogat în stele
şi mi se clatină-n suflet,
albastre, visele mele.
mi-e dor de ispite,
de-amante în doliu plângând
şi-mi stăruie-aprinse de flăcări
fecioarele-n gând.
un marş nupţial de gânduri
frumoase se-aştern
şi mintea îmi fuge
spre tot ce-i frumos şi etern.
cenuşa rugului meu,
de-aş putea să mi-o strâng
aş arunca-o în vânturi
să nu mi-oi mai plâng,
praf cosmic aş face din ea,
jerbe de flori,
culese cu dragoste de alţi călători.
cine ne fură
dragoste şi visele ca nişte hoţi?
să fie moartea
care ne-nşală pe toţi?
trădatul meu suflet,
ca o lebedă coboară în mine,
făcându-se ţăndări,
blestemat de destine.
să mă fac depărtare,
corabie, vânt,
la drum de cucoare
cu aripi în zbor la zări de pământ…
27 februarie 2010
m-a îmbătat cu o mireasmă de fior rece,
prea încet ā venit şi prea repede trece.
se poate numi dragoste,
forfotă, flacără, rug,
şi câte aş putea să îndrug.
risipite, cărările mele
se mişcă sub mine şi fug.
noaptea
mă soarbe cu jerbe de foc a lunii făptură,
mi-e sete de viaţă şi totul mă fură…
răzui cu tâmpla
altarul cerului bogat în stele
şi mi se clatină-n suflet,
albastre, visele mele.
mi-e dor de ispite,
de-amante în doliu plângând
şi-mi stăruie-aprinse de flăcări
fecioarele-n gând.
un marş nupţial de gânduri
frumoase se-aştern
şi mintea îmi fuge
spre tot ce-i frumos şi etern.
cenuşa rugului meu,
de-aş putea să mi-o strâng
aş arunca-o în vânturi
să nu mi-oi mai plâng,
praf cosmic aş face din ea,
jerbe de flori,
culese cu dragoste de alţi călători.
cine ne fură
dragoste şi visele ca nişte hoţi?
să fie moartea
care ne-nşală pe toţi?
trădatul meu suflet,
ca o lebedă coboară în mine,
făcându-se ţăndări,
blestemat de destine.
să mă fac depărtare,
corabie, vânt,
la drum de cucoare
cu aripi în zbor la zări de pământ…
27 februarie 2010
doină
Frunză verde dor de dor
Iar mă doare un picior,
Iar visez cai verzi pe cer
Care-apar şi care pier,
Aşa ca nălucile,
Rupându-mi ulucile.
Frunză verde trântitură,
Aş mai face câte-o tură,
Prin a viaţă,
Haoţă şi petrecăreaţă...
Iar m-aş face, Doamne, crai,
Călare pe şapte cai,
Ca din poveste haiducii
Pe la drumuri şi răscrucii
Să fur câte-o sărutare
De la câte-o fată mare.
Frunză verde de dai-n-ai,
Ce-ai avut şi-acum ce ai,
Trece timpul, fuge dorul
Timpul îşi toarce fuiorul
Şi din tânar precum esti
Tot mai rau îmbătrâneşti.
Arde dorul, trece clipa,
Timpu-şi flutură aripa
Şi ne lasă-n urma lui
Cu durerea dorului.
Iar mă doare un picior,
Iar visez cai verzi pe cer
Care-apar şi care pier,
Aşa ca nălucile,
Rupându-mi ulucile.
Frunză verde trântitură,
Aş mai face câte-o tură,
Prin a viaţă,
Haoţă şi petrecăreaţă...
Iar m-aş face, Doamne, crai,
Călare pe şapte cai,
Ca din poveste haiducii
Pe la drumuri şi răscrucii
Să fur câte-o sărutare
De la câte-o fată mare.
Frunză verde de dai-n-ai,
Ce-ai avut şi-acum ce ai,
Trece timpul, fuge dorul
Timpul îşi toarce fuiorul
Şi din tânar precum esti
Tot mai rau îmbătrâneşti.
Arde dorul, trece clipa,
Timpu-şi flutură aripa
Şi ne lasă-n urma lui
Cu durerea dorului.
2008
picură stele...
picură stele de sus
pe inima mea,
amarnic mai arde cărarea
incendiata de lună,
eu m-am rătăcit pe un câmp de flori,
ascultând tăcerile ce-au încremenit
între stele şi brumă.
ce frumoasă e noaptea
când buza de lună o coase,
parcă-i un covor de fluturi
ţesut cu arnici şi mătase.
departe un greier ţârâie-ncet,
mă trezeşte din vis
colind singur prin timp,
plimbându-mă parca prin paradis.
ca un flagelat înger
aş urca la cer
cu toate ispitele-n spinare,
până la Tine Doamne,
sinucigaş cu braţele goale,
mistuit de incendii solare.
apoi aş dori să cad în abis,
întorcându-mă pe pământ
ca un biet sfânt,
cu aripa frântă,
închis în mormânt.
23 februarie 2010
pe inima mea,
amarnic mai arde cărarea
incendiata de lună,
eu m-am rătăcit pe un câmp de flori,
ascultând tăcerile ce-au încremenit
între stele şi brumă.
ce frumoasă e noaptea
când buza de lună o coase,
parcă-i un covor de fluturi
ţesut cu arnici şi mătase.
departe un greier ţârâie-ncet,
mă trezeşte din vis
colind singur prin timp,
plimbându-mă parca prin paradis.
ca un flagelat înger
aş urca la cer
cu toate ispitele-n spinare,
până la Tine Doamne,
sinucigaş cu braţele goale,
mistuit de incendii solare.
apoi aş dori să cad în abis,
întorcându-mă pe pământ
ca un biet sfânt,
cu aripa frântă,
închis în mormânt.
23 februarie 2010
agonizează metafora
agonozeaza metafora
în cuibul de lună,
stelele cad
peste acest albastrul al serii,
parcă tot văzduhul
se caţără pe turnuri de biserici.
trec obiectele pe lângă mine
şi între afară şi înăuntru
e un du-te-vino
între care circulă
timpul absurd
într-o caretă
cu caii de pluş.
trec în extaz idei
printre mobile rupte,
dansez
printre lumile disperate de azi
mi-i dor
de statuile-n giulgiu
ce se pierd în amurg
în nisipul timpului.
mi-i dor
de mohorâtul hotar dintre lumi
care se-nalţă
ca un zid chinezesc peste vieţi
şi care ne desparte de absurd.
mi-i dor
de ochiul magului
rătăcit pe corpul unei fecioare,
de petala căzută-n noroi,
dar…
plin de smerenie
mă mulţumesc cu atât:
blestemul osânditului la moarte
să-mi fie sărbătoare
pe meleaguri de vis.
21 februarie 2010
în cuibul de lună,
stelele cad
peste acest albastrul al serii,
parcă tot văzduhul
se caţără pe turnuri de biserici.
trec obiectele pe lângă mine
şi între afară şi înăuntru
e un du-te-vino
între care circulă
timpul absurd
într-o caretă
cu caii de pluş.
trec în extaz idei
printre mobile rupte,
dansez
printre lumile disperate de azi
mi-i dor
de statuile-n giulgiu
ce se pierd în amurg
în nisipul timpului.
mi-i dor
de mohorâtul hotar dintre lumi
care se-nalţă
ca un zid chinezesc peste vieţi
şi care ne desparte de absurd.
mi-i dor
de ochiul magului
rătăcit pe corpul unei fecioare,
de petala căzută-n noroi,
dar…
plin de smerenie
mă mulţumesc cu atât:
blestemul osânditului la moarte
să-mi fie sărbătoare
pe meleaguri de vis.
21 februarie 2010
| ne dor
ne dor
de vise dulci şi de lumină,
de tot
ce ne-nconjoară prinprejur,
de-un cântec
şi de-o murmurare lină
de ţărmul
viselor cu harul pur.
cum
apa mării bate sura stâncă
şi cum
se oglindesc pe valuri stele,
aşa şi eu
în lumile rebele
înot mereu
şi nu ştiu de ce oare
sunt zilele aşa de trecătoare…
amurgu-i sur
şi-i presărat cu stele,
doar ţipete
de pescăruşi se-aud
şi un vapor
cu gândurile mele
ducându-le
târziu spre Polul Sud.
ni-i dor
de vise dulci şi de himere
şi de iubiri
ce nu le-am stăpânit,
am strâns
o viaţă-ntreagă o avere
şi-am răspândit-o azi în infinit…
2010
de vise dulci şi de lumină,
de tot
ce ne-nconjoară prinprejur,
de-un cântec
şi de-o murmurare lină
de ţărmul
viselor cu harul pur.
cum
apa mării bate sura stâncă
şi cum
se oglindesc pe valuri stele,
aşa şi eu
în lumile rebele
înot mereu
şi nu ştiu de ce oare
sunt zilele aşa de trecătoare…
amurgu-i sur
şi-i presărat cu stele,
doar ţipete
de pescăruşi se-aud
şi un vapor
cu gândurile mele
ducându-le
târziu spre Polul Sud.
ni-i dor
de vise dulci şi de himere
şi de iubiri
ce nu le-am stăpânit,
am strâns
o viaţă-ntreagă o avere
şi-am răspândit-o azi în infinit…
2010
am visat...
am visat că deliram
şi eram şi nu eram,
eram undă, eram dor,
eram ramul trecător.
a fi fiind eram odată,
eram osie şi roată,
eram dor din dor de dor,
rătăcit într-un izvor.
sunt şi floare şi idee,
la umbra de orhidee,
doar un muritor cuminte,
care cerne la cuvinte.
sunt o fire trecătoare
ca o apă curgătoare,
blestemul amorului,
plin de boala dorului.
caut umbra dorului
la poala izvorului,
ca să fac din el culcuş
dragoste şi ineluş.
de îl voi găsi vreodată,
am să fac pământul roată
şi-am să-l opresc pe cărare
ca să-l dau la fiecare…
2010
şi eram şi nu eram,
eram undă, eram dor,
eram ramul trecător.
a fi fiind eram odată,
eram osie şi roată,
eram dor din dor de dor,
rătăcit într-un izvor.
sunt şi floare şi idee,
la umbra de orhidee,
doar un muritor cuminte,
care cerne la cuvinte.
sunt o fire trecătoare
ca o apă curgătoare,
blestemul amorului,
plin de boala dorului.
caut umbra dorului
la poala izvorului,
ca să fac din el culcuş
dragoste şi ineluş.
de îl voi găsi vreodată,
am să fac pământul roată
şi-am să-l opresc pe cărare
ca să-l dau la fiecare…
2010
steaua mea
Steaua mea a căzut de pe cer
Si-a rămas spânzurată-ntr-un timp efemer,
Se zbate-n neant să cadă în haos,
Căutându-şi un veşnic repaos.
Steaua mea- trecătorul destin-
Abisuri de vise la un bahic festin,
Steaua mea e norocul ceresc,
Steaua mea- un destin omenesc!
Steaua mea- călătoare prin vrem,
Steaua mea, tu unde ma chemi?
Oare spre ce viitor şi spre ce soartă,
Steaua mea ma dulce mai poartă?
Steaua mea rece de humă şi piatră,
Te rog din suflet, mă iartă,
Steaua mea de cristale şi smarald
În tine sufletul meu se simte mai cald...
15 aprilie 2007
Si-a rămas spânzurată-ntr-un timp efemer,
Se zbate-n neant să cadă în haos,
Căutându-şi un veşnic repaos.
Steaua mea- trecătorul destin-
Abisuri de vise la un bahic festin,
Steaua mea e norocul ceresc,
Steaua mea- un destin omenesc!
Steaua mea- călătoare prin vrem,
Steaua mea, tu unde ma chemi?
Oare spre ce viitor şi spre ce soartă,
Steaua mea ma dulce mai poartă?
Steaua mea rece de humă şi piatră,
Te rog din suflet, mă iartă,
Steaua mea de cristale şi smarald
În tine sufletul meu se simte mai cald...
15 aprilie 2007
de n-ar fi visul
De n-ar fi visul ce ne-am face?
Cu ce-am broda pe ii speranţe,
Cu ce ne-am înălţa la cer
De n-ar fi visul, Lerui-Ler?
Atunci când te cuprinde dorul,
Fără-a străbate cu picioarul,
Laşi fantezia ca să zburde
În lumi perfide şi absurde.
De n-ar fi visul să ne ducă,
Aşa nebun ca o nălucă,
Unde dorim, în lumea noastră,
Zburând ca hotul pe fereastră,
Oare ce ne-am mai face noi,
Bătuţi de vânturi şi de ploi,
Căutând iarba fiarelor
La marginea hotarelor?
Visu-nţelept ne-a dat tăria
De-a cuceri zădărnicia,
Ne-a dat speranţa, Lerui-Ler,
De a ne înălţala cer.
2009
Cu ce-am broda pe ii speranţe,
Cu ce ne-am înălţa la cer
De n-ar fi visul, Lerui-Ler?
Atunci când te cuprinde dorul,
Fără-a străbate cu picioarul,
Laşi fantezia ca să zburde
În lumi perfide şi absurde.
De n-ar fi visul să ne ducă,
Aşa nebun ca o nălucă,
Unde dorim, în lumea noastră,
Zburând ca hotul pe fereastră,
Oare ce ne-am mai face noi,
Bătuţi de vânturi şi de ploi,
Căutând iarba fiarelor
La marginea hotarelor?
Visu-nţelept ne-a dat tăria
De-a cuceri zădărnicia,
Ne-a dat speranţa, Lerui-Ler,
De a ne înălţala cer.
2009
albatrosul rănit
Aş vrea să zbor dar nu mai pot,
mi s-a frânt aripa în două,
aş da pe ea avutul tot,
de mai mi-ar creşte alta nouă.
pribeag pe un catarg străin,
privesc azurul cum s-a-nchis
şi cum din zborul meu senin
n-a mai rămas decât un vis.
dau iar să zbor, dar e-n zadar,
mă doare aripa cea ruptă,
zăresc în depărtări un far,
cu o lumina ne-ntreruptă.
odată când puteam să zbor,
eram aici un paznic bun,
mă luau matrozii toţi la zor,
făcându-mă că sunt nebun.
acum se uită după mine
şi toţi îmi căinează soarta,
gândesc cu toţi c-ar fi mai bine,
dac-ar veni mai iute moartea.
2006
mi s-a frânt aripa în două,
aş da pe ea avutul tot,
de mai mi-ar creşte alta nouă.
pribeag pe un catarg străin,
privesc azurul cum s-a-nchis
şi cum din zborul meu senin
n-a mai rămas decât un vis.
dau iar să zbor, dar e-n zadar,
mă doare aripa cea ruptă,
zăresc în depărtări un far,
cu o lumina ne-ntreruptă.
odată când puteam să zbor,
eram aici un paznic bun,
mă luau matrozii toţi la zor,
făcându-mă că sunt nebun.
acum se uită după mine
şi toţi îmi căinează soarta,
gândesc cu toţi c-ar fi mai bine,
dac-ar veni mai iute moartea.
2006
adolescentină
fată cu mijloc de trestie,
unde-i cartea noastră de latină
să-nvăţăm Patria nostra
sub umbra nucului din grădină?
să ne-ncurcăm în declinari,
strângându-ne discret de mână,
silva, silvae şi silvarum,
tu, frumoasa mea stăpână.
să-ţi arăt luna printre frunze
şi să-ţi sărut obajii cruzi
şi fraga buzei tale coapte
şi ochii mari şi trişti şi uzi.
prin ce genuni pluteam atunci,
furaţi de farmecul divin,
silva, silvae şi silvarum,
nu ştiam ce vremuri vin.
nu ştiam că-n cuibul nostru,
se-ascundea şerpescul gând,
silva, silvae şi silvarum,
ne-am trezit aşa plângând...
ne-a-nghiţit timpul barbar,
cu-a lui aripă de gheaţă,
silva, silvae şi silvarum,
despărţindu-ne pe viaţă.
1990
unde-i cartea noastră de latină
să-nvăţăm Patria nostra
sub umbra nucului din grădină?
să ne-ncurcăm în declinari,
strângându-ne discret de mână,
silva, silvae şi silvarum,
tu, frumoasa mea stăpână.
să-ţi arăt luna printre frunze
şi să-ţi sărut obajii cruzi
şi fraga buzei tale coapte
şi ochii mari şi trişti şi uzi.
prin ce genuni pluteam atunci,
furaţi de farmecul divin,
silva, silvae şi silvarum,
nu ştiam ce vremuri vin.
nu ştiam că-n cuibul nostru,
se-ascundea şerpescul gând,
silva, silvae şi silvarum,
ne-am trezit aşa plângând...
ne-a-nghiţit timpul barbar,
cu-a lui aripă de gheaţă,
silva, silvae şi silvarum,
despărţindu-ne pe viaţă.
1990
grădina de lacrimi
din lacrimi
a crescut o grădină cu flori
prin care se plimbă
copilul din mine.
era paradisul
plin de culori
venit din daruri divine.
lumina
avea smalţ de promenadă,
umbrele serii
sărutau fericirea,
nimeni nu putea să vadă
cum copilul din mine
şi-ascundea firea.
ornicul timpului
trecea pe lângă mine mut
în tirania lungilor zile,
mă plimbam cu tine tăcut,
în farmecul dulce al unei idile.
trecutul
adesea ne-nvaţă
lecţia ce ne duce la moarte pe toţi,
iubirile pier,
timpul
ne scoate o clipă în faţă
după care ne urcă la cer.
2009
sunt călătorul
sunt călătorul care ā obosit
de-atâtea ploi şi viscole-n furtună
şi nu ştiu de ce, Doamne, mi se-adună,
doar mie-n cale, ultimul sosit…
ai fost în noapte călăuză bună
şi am urcat la stele, către Tine,
cărările cereşti mi-au fost străine,
eu coboram în lumea mea nebună.
de-atunci am tot umblat turist hoinar
într-un delung şi vag pelerinaj,
punându-mi viaţa pentru Tine gaj
şi m-ai lăsat să gust acest amar.
acum când rătăcit călătoresc
pe drumul care nu se mai întoarce,
merg înainte, neavând ce face,
uitându-mă cum anii-n urmă cresc.
sătul de plinul vieţii şi uimire,
valul pierdut mă ia pe creasta culmii
şi sunt purtat aşa fără de ştire
spre nefiinţă şi abisul lumii.
2008
