Confluente Literare : se face frig în puşcăria mea

Confluente Literare : se face frig în puşcăria mea: Confluente Literare : se face frig în puşcăria mea

Confluente Literare : elogiu luminii

Confluente Literare : elogiu luminii: Confluente Literare : elogiu luminii

N. Steinhardt- evreul care a îmbrăcat haina lui Hristos

N. STEINHARDT

– evreul care a îmbrăcat haina lui Hristos-.

30 martie 1989, o zi obișnuită ca toate zilele...

Rezerva 821 a Spitalului Județean din Baia Mare. Părintele Nicolae era internat cu o zi înainte cu diagnosticul de angină pectorală dureroasă. „Pe părinte l-am găsit, povestește Florian Razmoș, cu perfuzie la mâna stângă, într-o stare de somnolență, din care periodic revenea și comunica cu cei prezenți...” A rămas singur cu părintele, lângă fereastră. „Mai bine stai aici pe pat...ca să nu răcești lângă geam”- l-a invitat Steinhardt. Văzând că i se înrăutățește starea, Florian cheamă doctorul cu un ecograf portabil. „Fetelor, le spune părintele Nicolae surorilor care încercau săi potrivească ecograful, nu vă mai chinuiți, nu aveți ce să-mi faceți.” Adresându-i-se apoi lui Florian : „Florian, aprinde o lumânare dacă ai.” „Da, părinte, am lumânare. Și i-am aprins-o imediat, spunând : „Liniștiți-vă părinte, am aprins lumânarea.” „Acum ia din geantă Cartea de rugăciuni și caută rugăciunea care se spune pe patul de moarte.”- i-a spus părintele. I-a citit rugăciunea cu pricina și a întrebat doctorița dacă e grav. „Da, e grav, i-a scăzut pulsul. Puteți să-i anunțați prietenii de la Rohia care sunt la masă.!” Când s-a întors de la telefon  Florian, l-a găsit mort. „A murit, a spus doctorița, nu a mai reacționat deloc.

Corpul defunctului nu a fost dus la morgă, a rămas până în jurul orei 22, când a sosit o mașină din Tg. Lăpuș, care l-a dus la Mânăstirea Rohia.

Înhumarea rămășițelor pământești a avut loc duminică 2 aprilie 1989, la Mânăstirea Rohia. L-au însoțit pe ultimul drum Alexandru Paleologu, Toader Paleologul, Sorin Dumitrescu, Stelian Tănase,Viola Vancea, Ștefan Râmniceanu și alții. Curtea mânăstirii s-a dovedit neâncăpătoare. Sute de oameni au venit să-l conducă pe ultimul drum pe evreul încreștinat. De la el ne-a rămas celebrul „Jurnal al fericirii”, cartea cea mai citită a ultimului deceniu din secolul trecut și chiar de astăzi. A cunoscut peste zece ediții în țară și peste șapte în străinătate.

N. Steinhardt a fost scriitor, publicist, condamnat politic și monah ortodox, atras în egală măsură de literatură și muzică, cât și de teologie și drept. Personalitate sa efervescentă cu preocupări polivalente este evocată de mai toți cunoscuții săi, reprezentanți ai lumii literare și religioase, oameni, colegi de închisoare de la Jilava, parohi de la Rohia etc.

Născut în comuna Pantelimon în vara anului 1912 dintr-o familie evreiască, Nicu  Steinhardt a primit o educație aleasă. Tatăl era inginer, cu studii în elveția coleg cu  Albert Einstein. Școala primară a făcut-o în Pantelimon, încă de acum se alătură ortodoxiei. „Pentru mine creștinătatea se confundă cu o poveste de dragoste : o dublă îndrăgostire de biserica creștină și de neamul românesc.” Își ia bacalaureatul apoi licența în drept unde își dă doctoratul cu lucrarea „ Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional”.

Pentru că nu a aderat la revoluția comunistă, a fost luat în evidența securității în 1956. Chemat să depună mărturie împotriva grupului „mistico-legionar” din care făceau parte Constantin Noica, Dinu Pilat etc, el refuză și este condamnat la 12 ani muncă silnică, alături de Alexandru Paleologu, Sergiu Al.George, Păstorel Teodoreanu, Vladimir Străinu, Marietta Sadova. Va trece prin închisorie Jilava, Gherla și Aiud. Urmând sfatul tatălui său : „Dacă vei accepta să depui mărturie vei avea zile liniștite și nopți chinuite, dacă însă vei refuza să depui mărturie vei avea zile grele și nopți foarte liniștite.”, a acceptat închisoarea, decât să-și trădeze prietenii, avea 47 de ani când închisoarea Jilava a devenit pentru el „academie și altar”,celula 18 a închisorii avea să se transforme în altar, cu ajutorul părintelui Mina. Așa începe povestea dintre preotul Mina și noul ucenic. După zile de ucenicie, scena botezului este aproape teatrală. „Mina rostește cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap și pe umeri tot conținutul ibricului și mă botează în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. De spovedit m-am spovedit sumar : botezul șterge toate păcatele. Mă nasc din nou din apă viermănoasă și din duh rapid”.

După 1964, când a ieșit din închisoare, își caută loc într-o mânăstire. Așa ajunge la Rohia, în 1980 îl tunde în monahism și îmbracă haina monahală.

Profilul intelectual și moral al lui Nicu Steinhardt se regăsește în una din cele mai rafinate metafore utilizate în „Jurnalul Fericirii”, o sănătate spirituală „adamantină” (Jurnalul Fericirii1991, pag.8.) Ieșirii din sistem, Nicu Steinhardt îi propune soluția infailibilă a credinței creștine.

El a avut o viață grea, începută din 1940, când problema evreilor fusese pe primul plan, după instaurarea comunismului este înlăturat din Baroul avocaților din București, din viața literară, a pierdut treptat drepturi, privilegii, proprietăți, poziții, posturi ocupate, bunuri, șanse, până ajunge un simplu funcționar, plătit modest. În 1947, în urma unui denunț al lui George Călinescu ( ?!) este dat afară din postul de redactor al „Revistei Fundațiilor Regale”, trăiește un deceniu în anonimat, după ieșirea din închisoare a prestat munci necalificate, descărcător de marfă la Alimentara, contabil, muncitor necalificat la o fabrică, preda pe unde putea lecții de lumbi străine particular, aflându-se permanent sub supravegherea securității.

Rămâne de la N.Steihardt o lecție de viață pe care tineretul ar trebui să și-o însușească. Și ar trebui să se nască o mișcare de masă care să lupte  să nu se mai repete asemenea urgii.

Prof. ION IONESCU-BUCOVU

torțele amintirilor

pârâul s-a-ntins

 ca un șarpe peste câmpie,

se varsă ca un gând

 undeva departe,

sclipește apa

 în oglinzi albastre

 ca ochii tăi,

ramuri de salcie

 îți mângâie fața,

regină de-ai fi

 nu s-ar aduna atâta frumusețe

în chipul tău

plin de vraja albastrelor zări.

prin glesnele tale colindă miresme

 de flori și de fruturi,

sălciile parcă au coame

 de iepe și aripi

care trec pe lângă tine

 ca niște coloane dorice.

aș vrea să mergem

spre moarte amândoi

în mari singurătăți

 și-n necuprinsuri de cer

să stăm pe scările timpului

 încremeniți

și să stingem la stele

 și la luceferi până în zori

bând apă din ulciorul

 de pe coapsele tale.

să ne-mpresoare dinspre ziuă

 și frumosul și târziul

și-apoi să coborâm în noi

să ne luminăm sufletele

cu torțele amintirilor.

sâmbătă, 20 iulie 2013

ploaia de iunie

plouă peste valea copilăriei, limpedea ploaie,

îmbrățișază copacii și câmpul și dealul și muntele,

plouă ca atunci când ne-am cunoscut, aruncată de vânt

de pe strășini și noi fără umbrele dansam

și ploaia cădea în torente deschise, fără sfârșit,

coborând pe drumuri de lut la munte,

cădea ceas după ceas ca o artilerie automată

până intra în oase, până intra în vară,

ploaia neașteptată, lunga surpriză, contemplată

de amândoi în seara aceea de vis,

ploaia pe care o ascultam ca pe o muzică

împreună cum se întorcea în noapte cu sunete stranii

să ne spele dragostea noastră care se umpluse

de zgură, tu râdeai, sub fusta lungă picioarele goale

îți înghețaseră, ploaia îți curgea pe spate,

ne afundam brațele unul în altul,

lumina plecase din cuiburi, umezeala

lăsase ascunse păsările care dormeau sub brațul nopții,

auzeam ploaia crescând în arteziene,

umplând aerul serii de mister și frumusețe,

aripile cerului coborâseră peste lume

și ne îmbrățișaseră și pe noi în maramele de vis

 ale pufului de întuneric, căldura sufletului tău

plină de foc și zăpadă, răcoarea pe care

o învăluiai între buze făcea din cuvintele tale

 un susur de crânguri, cu tine am descoperit vara,

cerul și misterul ploii de iunie…

vineri, 14 iunie 2013

florar

au înflorit teii, salcia plânge, luna se clatină,

apele curg, cucul le cântă ca după datină,

corul de broaște-alarmează câmpia,

a venit luna mai cu florile, aducându-ne bucuria.

miroase totu-n jur a iarbă verde și- a ploaie,

ciripesc păsărele pe dealuri și prin zăvoaie,

seninul primăverii calde ne picură în suflet,

ne-mbată de-atâta farmec și umblet.

luna se cerne printre salcâmi printr-o sita ușoară

o feerie vivaldiană  e noaptea de primăvară,

izvoarele plâng sau râd în fântâni rătăcite,

cât de aproape de noi sunt aceste clipe iubite.

cerul brodat de stele ca pânza albastră de in

încearcă să nască un nou început ce iese din chin,

se zbate-n pridvor bobocul de viță de vie,

toată natura trezită renaște tainic și-nvie.

primăvară, lasă-mă să-ți mângâi părul tău mătăsos,

chipul tău în care dorul meu s-a întors bucuros,

acest albastru de cer în care se scaldă natura,

unde Domnul dă pe ceruri cu luna de-a dura.

lasă-mă primăvară să-ți sorb respirarea,

pe dealuri, prin codri, rătăcindu-mi cărarea,

să mă scald în razele vesele de dimineață,

să mă-mbăt de culoare, de soare, de viață.

sâmbătă, 28 aprilie 2012